* Aglaja Veteranyi, Raftul cu ultimele suflări, traducere de Nora Iuga, cuvînt lămuritor de Werner Löcher-Lawrence şi Jens Nielsen, postfaţă de Rodica Binder. Se spune că cea de-a doua carte e decisivă pentru autor. Debutul poate fi întîmplător, pripit sau, dimpotrivă, genial. Cea de-a doua carte însă te confirmă, dacă e ceva de confirmat, te livrează (ca individualitate sau chibiţ), te adună sau te împrăştie pentru mult timp. Dacă ar fi chiar aşa (o spun mai ales scriitorii trecuţi de primele zece cărţi, la care regula se schimbă), mulţi şi-ar scrie după debut cea de-a treia carte. În cazul Aglajei Veteranyi însă, lucrurile stau astfel, la modul aproape literal. Prima ei carte, De ce fierbe copilul în mămăligă - un roman neo-suprarealist de o forţă şi o originalitate incredibile în epoca scrierilor derivate, conştiente de sine pînă la anulare şi autosuficienţă -, a fost considerată debutul excepţional al unei poete-prozatoare înnăscute. Tradusă din germană de poeta Nora Iuga, prima sa scriere a pătruns în literatura română cu un firesc de care nu au parte, adesea, nici cărţile scrise direct în româneşte. Dramatizarea lui Radu Afrim, la Odeon, n-a făcut decît să confirme această adopţie entuziastă, spontană şi... postumă. Căci, înainte de a-i apărea cea de-a doua carte, Aglaja Veteranyi s-a sinucis într-un spital psihiatric din Zürich. Raftul cu ultimele suflări confirmă dramatic un destin literar excepţional, o stranietate de fond a scrisului tinerei scriitoare elveţiene de origine română. Scriind despre "mesajul evanescent al ultimităţii", Jankélévitch discută în Tratatul despre moarte tentaţia surprinderii momentului-limită al trecerii Dincolo, capcana irevocabilului. "Pentru a smulge secretul morţii-proprii - spune teoreticianul - omul care întreprinde cea mai periculoasă dintre experienţe se va apropia de clipa fatidică cît mai mult posibil, cu riscul de