* Spider (Marea Britanie-Canada, 2002), de David Cronenberg. Domnul Clegg (Ralph Fiennes) are o valiză de carton şi nişte pantofi deformaţi, ca de paiaţă. De sub gulerul cămăşii îi iese gulerul altei cămăşi, de sub care iese gulerul altei cămăşi, sub care mai poartă o cămaşă. Îşi ţine tutunul ascuns într-un ciorap şi îţi ţine ciorapul ascuns în pantaloni. În părul lui pare să se fi petrecut o răscoală: unele smocuri au rămas zbîrlite şi sfidătoare, altele au rămas pleoştite după cine ştie ce represalii brutale, altele au fost date dispărute. Cînd afli că a fost eliberat de curînd dintr-un azil, te uiţi la părul lui şi te întrebi în ce-a constat tratamentul, însă de fapt nu vrei să ştii, iar regizorul David Cronenberg are atîta milă cît să nu-ţi spună. El preferă să-şi înceapă filmul cu apariţia bolnavului pe un peron de gară din Londra. Trenul în care soseşte e plin de oameni, dar străzile pe care merge, în căutarea unei anumite pensiuni, sînt pustii; trece prin faţa unei case, şi toate uşile şi ferestrele ei sînt zidite. N-au trecut nici cinci minute şi ne întrebăm: pe ce lume - nepopulată, închisă, atemporală - sîntem? Pensiunea e o oroare, şi nici directoarea, doamna Wilkinson (Lynn Redgrave), n-ar putea fi confundată cu o fată de gaşcă. Unul dintre locatari, Terrence (John Neville), îl abordează pe domnul Clegg cu multă urbanitate, dar fără prea multă coerenţă. Domnul Clegg bolboroseşte ceva. În tot filmul, el are puţine replici inteligibile. Preferă să scrie - pe-ascuns, stînd în picioare, umplîndu-şi carneţelul cu literele unui alfabet secret (oarecum înrudit cu mîzgălelile comise de criticii de film care încearcă să-şi ia notiţe pe întuneric). Subiectul scrierilor sale ar putea fi copilăria, pe care o revizitează în flashback -uri; unele dintre secvenţele acestea sînt voit teatrale, iar domnul Clegg e ca o fantomă care s-a strecurat pe scenă ca să mai a