- Editorial - nr. 192 / 1 Octombrie, 2003 Mai zilele trecute, o buna cunostinta - un colaborator al ziarului nostru, fost brav "lup de mare" - a pasit pragul redactiei altfel decat il stiam: dintr-odata garbovit sub durere, cu privirea golita de vioiciunea-i arhicunoscuta, in ciuda varstei respectabile. Cu mainile tremurande, a scos de la piept o fotografie prinsa in panglica neagra: parca pozand anume, un ciobanesc german de toata frumusetea privea semet undeva, spre inalt. "Mi-au otravit cainele, doamna. In Aleea Carpati sunt si oameni rai. Nu inteleg ce au avut cu el - era dresat sa nu latre in apartament, sa nu murdareasca, nu supara pe nimeni cu nimic. Il aveam de cand era pui, l-am gasit pe strada, in timpul evenimentelor din decembrie 1989, si l-am luat acasa. De cand mi-a murit sotia, a fost singurul suflet apropiat. M-a salvat de hoti, de derbedei, dormea langa patul meu, imi aducea ziarul, papucii, era atat de bun si iubitor, jucaus, il luam cu mine peste tot, si iarna, la pescuit... Ce-au avut cu el, ca n-a facut rau nimanui, niciodata?! De cand mi l-au omorat, dorm pe unde apuc, nu suport sa mai intru in apartamentul pe care doar el il mai insufletea... Mi-e imposibil sa-mi revin, totul imi pare gol si fara sens. La autopsie i s-a gasit arsenic in organism..." Priveam neputincioasa omul din fata mea, dandu-mi seama ca putini dintre semenii nostri l-ar putea intelege. Atata drama, pentru... un caine? - s-ar putea intreba unii dintre cei care nu au avut niciodata bucuria de trai alaturi de aceste fiinte exceptionale, de cele mai multe ori depasindu-l, prin inteligenta si capacitate de a ierta "gresitilor" lui... bipezi, pe ingamfatul homo sapiens. Dar si asa fiind, neavand sau neagreand cainii, pisicile, canarii, pestii sau ce mai tin semenii nostri pe-acasa, cine-ti da dreptul sa ucizi o fiinta lipsita de aparare? Sa fie clar: catelul acela nu a mancat, d