Nu cred că ar fi deloc o exagerare să spui că, afară de cele câteva excepţii (Mihai Spăriosu fiind, fără îndoială, una dintre ele), jocul, ludicul, şi, în general, homo ludens nu au preocupat cercurile filosofice în lumea anglofonă de-a lungul ultimelor câteva zeci de ani. Cum ar veni, filosofia e o treabă mult prea serioasă ca să-şi piardă vremea cu teme atât de auto-descalificatoare precum jocul, jocurile, sau componenta ludică a comportamentului nostru cultural. Nu doar că filosofia trebuie făcută într-o manieră cât se poate de serioasă, dar – mai presus de toate – ea trebuie să se dedice exclusiv unor teme serioase. De aceea, cartea cercetătoarei Mechthild Nagel, Masking the Abject. A Genealogy of Play (Lanham Lexington Books, 2002), ar trebui salutată ca o contribuţie de care era nevoie şi care vine la momentul oportun.

Intenţia esenţială a autoarei este să “propună o genealogie a jocului în filosofia occidentală şi să analizeze cum anume a ajuns jocul să fie privit drept Alteritatea raţiunii (the Other of reason)”. Şi o face concentrându-şi demersul asupra diverselor moduri în care jocul a fost privit, gândit şi valorizat în Grecia arhaică (mai precis, în operele lui Homer, Hesiod şi Heraclit), în teatrul lui Euripide şi Aristofan (toate acestea fac obiectul Capitolului 1), la Socrate şi Platon (Capitolul 2), la Aristotel (Capitolul 3), apoi în Epoca Luminilor, mai precis la Kant şi Schiller (Capitolul 4) şi, în sfârşit, la Hegel (Capitolul 5). În afară de asta, pe tot cuprinsul cărţii autoarea acordă o atenţie specială operelor lui Nietzsche, Derrida, Gadamer, Deleuze, Eugen Fink şi alţii.

Faptul că, în varii proporţii, autoarea recurge la instrumentele teoretice oferite de literatura comparată, filologia clasică, bibliografia germană şi franceză în domeniu, nu face decât să pună într-o lumină extrem de interesantă problemele