Cine a făcut armata îşi aduce de bună seamă aminte de ziua jurămîntului. Scenariul expoziţiunii este mai vechi decît cele mai încercate piese de cazarmament: pifanii îşi anunţă neamurile, iubitele şi prietenii despre ora şi ziua întîmplării; mai sînt două-trei ceasuri pînă la eveniment şi, după obiceiul masei, se comandă operaţiunea porţi deschise; mulţimea de rubedenii se lasă orientată spre platoul de solemnităţi în timp ce cîţiva miltari mai bagă luciu sectoarelor sărbătoreşti. Începe ceremonia, se dă raportul şi soldaţii, satanişti sau religioşi, jură în cor (apropo, se zice că dacă derulezi invers înregistrarea unui astfel de moment se aude "ruj, ruj, ruj..."!). Pentru că Armata se vrea din cînd în cînd o instituţie trendy, după '89 a fost primit în rîndurile ei şi "Tatăl nostru". "Tatăl nostru" e de treabă şi se lasă rostit de corurile reunite al militarilor şi al publicului. Emoţia cu parfum de mir pare să-i prindă pe toţi chiar dacă unii visează poate la conjuncturi mai bune - "Cum ar fi, mă, să ne trezim într-o decapotabilă pe o plajă din Spania?" - sau la apa caldă de acasă. Din partea tilicarilor în devenire, mulţumeşte unul mai înalt, mai cuminte şi mai cu dicţie. Din partea comandanţilor, ia cuvîntul unul mai mare în rang, mai înspicat, cu manta verde şi lungă (poate să fie şi albastră). Este încadrat la tribună de un purtător de potcap, cel puţin de o oficialitate locală şi de alţi ofiţeri superiori. Are un text scris pe care îl rosteşte în următoarele zece, douăsprezece minute, spre luarea aminte a militarilor şi a invitaţilor. Se exprimă pe un ton grav, pe alocuri stropşind silabe, un semn poate că este marcat de importanţa momentului. Este un discurs obişnuit pentru spaţiul cazon românesc. Probabil că toţi cei care au asistat la o festivitate militară au avut parte de o astfel de samavolnicie verbală. Cuvinte şi expresii aiurea sînt rostite s