* Piraţii din Caraibe: Blestemul Perlei Negre / The Pirates of the Caribbean: The Curse of the Black Pearl (SUA, 2003), de Gore Verbinski. Mulţi oameni aşteptau să intre la film. Păreau excitaţi. Unii păreau să fi aşteptat nu o vară (cît trecuse de la premiera americană a filmului), ci o viaţă, ca să-l vadă pe Johnny Depp ţinîndu-se cu o mînă de un catarg şi cu cealaltă de o spadă. Mergînd spre locul meu din sală, pe sub flamurile negre cu cap de mort care împodobeau cu atîta gust cinematograful Patria, mă întrebam: "Ce-o fi în capul lor?" Sau, mai onest: "Ce-o fi în capul nostru?" Pentru că eram, desigur, la fel de excitat ca orice alt spectator şi - cu caietul meu de notiţe şi convingerea că, uitîndu-mă la Johnny Depp şi la spada lui, eu muncesc - mai departe ca oricînd de ceea ce presupun că se cheamă sănătate mintală. În capul nostru erau piraţi; piraţi păroşi sau chelioşi, ştirbi sau dinţoşi; piraţi ricanînd, urlînd, hăhăind - în fine, făcînd lucrurile pe care nişte piraţi decenţi sînt obligaţi să le facă şi nu prea le-au mai făcut - din lipsă de ocazii - de pe vremea cînd Errol Flynn era viu şi nimeni nu-l întrecea în arta de a conduce un abordaj, sau în arta de a poza pe puntea corabiei, cu pletele în vînt, sau în arta de a sări de pe balustradă pe lustră şi apoi pe fereastră, peste capetele duşmanilor umiliţi, sau în arta de a-şi înfige pumnii în şolduri şi de-a izbucni într-un rîs viril, sau în arta de a înfige spada în Basil Rathbone, sau în arta de a o salva pe Olivia de Havilland pînă cînd o ameţea - în fine, toate artele nobile, cu excepţia actoriei (n-a fost un Hamlet, dar amănuntul e irelevant; nici John Gielgud n-ar fi fost bun de nimic într-o bătălie navală). Hai să nu mai întîrzii cu vestea bună: Flynn este viu. În orice caz, nu e greu să crezi asta, cînd vezi Piraţii din Caraibe. Realizatorii nu fac din filmul cu piraţi ce-a făcut Ang Lee,