Glasuri, rîsete, priviri oacheşe. Miroase greu, a parfum amestecat şi briantină. Foşnet uşor de cămaşă nouă, cît salariul mediu pe economie. Deodată, zgomotul tobelor din spatele scenei ridică adrenalina. Cortina se ridică şi ea, iar chestorul Senatului, în chip de Billy Crystal, transferat în background-ul dîmboviţean, păşeşte printre florile de plastic de pe scenă, îndreptîndu-se cu un surîs chinuit spre microfon. Din buzunarul sacoului scoate un plic cu nuanţe verzui, dînd frisoane auditoriului. Surpriză: o simplă foaie de bloc-notes şi o lungă listă de nume. Cu un tremolo în glas, anunţă nominalizaţii pentru "Cea mai inutilă iniţiativă legislativă", "Cel mai comic amendament", "Cel mai alambicat discurs", " Cea mai dură interpelare", "Cele mai multe absenţe", "Cea mai mare colecţie de cartele de vot"... Aceasta ar fi o scenă aproape SF, decupată din regia unui posibil Oscar parlamentar. O festivitate care exprimă la extrem deliciul statutului de vedetă în show-biz-ul politic. Căci, indiferent de culoare şi statură, politicienii, ajunşi aproape de epicentrul puterii, sînt fascinaţi de lumina reflectoarelor, prinzînd gust de festivităţi, ai căror protagonişti se visează în fiecare clipă. O nostalgică adiere a Cîntării României, un suspin nespus după o epocă în care o singură vedetă avea acces la luminile rampei: conducătorul iubit. Aşa cum acele vremuri au produs mii de mici dictatori - de la şoferul de autobuz care închide uşa în nas călătorilor cu piciorul pe scară, pînă la vînzătoarea în puterile căreia stă supravieţuirea alimentară de fiecare zi - tot aşa au apărut pe piaţă, mai ales în zona politică, cîteva sute de vedete, în recuperarea frustrărilor anonimatului. Aleşi şi nealeşi, politicienii post-revoluţionari organizează furibund ceremonii şi festivităţi menite să îi aducă în prima linie a atenţiei publice. Totul a început din "faşa" democraţiei,