Interioritatea personajelor, rotunjimea sau platitudinea lor, conştiinţa exprimată au fost întotdeauna probleme esenţiale pentru roman. Cum să intri în interiorul celorlalţi, să le exprimi trăirile, să tai în carnea inefabilă a sentimentelor? Cum să creezi lumi vii din cuvinte, cum să provoci identificarea cititorilor mînuind tehnici, strunind sintaxe, fiind atent la nivelul de realitate şi la punctul de vedere? Cum să ajungi la "adevărul minciunilor", la palpitul de sub mormanele de cuvinte dintr-o carte? Cum să dai buzna cu acest obiect bizar, plin de scrijelituri, care e romanul, în viaţa măsurată şi irepetabilă a unor fiinţe de carne şi sînge? E o intruziune mai crudă decît cea a tehnologiilor, pentru că promisiunile şi pretenţiile sînt mai mari, aparenta pasivitate nefiind adeseori decît vanitate mascată. Doar un amor orb te poate împinge pe toboganul poveştilor fără sfîrşit, te poate face să crezi propoziţii precum "Marchiza ieşi la ora cinci", "Ani de-a rîndul m-am culcat devreme" sau "Atunci cînd se trezi, dinozaurul era încă acolo", cum sună cea mai scurtă povestire din istoria literaturii. Avea dreptate N. Manolescu cînd - mărturisind "de ce nu scrie roman" - definea genul acesta destul de recent ca fiind un "loc al convenţiilor care vrea să treacă drept o imago mundi; artificiu pur care vrea să creeze o iluzie a realităţii". Şi totuşi, sînt lucruri care se iartă din motive de amor. Poţi trece cu vederea convenţionalitatea şi artificiul extrem în anumite situaţii, mai ales dacă ele sînt bine ascunse, aproape imperceptibile sub pojghiţa noutăţii sau a mimării firescului. O carte care-ţi spune "povestea ta" - ducîndu-te în Patagonia ca să regăseşti Marea Goriziei şi tulburîndu-te printr-un "dat ascuns" în care imaginaţia ta intră ca într-un picaj esenţial - poate deveni un drog redutabil. Totul e ca instrumentele de disecţie, masa de operaţie, mănuşile