Sînt ani de zile de cînd trăiesc din plin fascinaţia unui oraş şi a unui spaţiu absolut binecuvîntate. De cîte ori mă aflu în Piaţa Mare din Sibiu, mai ales în zori de zi, mi se aglomerează în suflet imagini din copilăria mea plină de minunăţii. Una dintre ele a fost chiar descoperirea acestui oraş în aburii unei dimineţi de vară, după cei ai locomotivei ce ne adusese acolo, risipiţi deja din pricina agitaţiei ţăranilor ce se grăbeau, care încotro, cu coşuri frumoase şi pline. Erau îmbrăcaţi în costume populare impecabile, de o eleganţă şi de o curăţenie fără cusur, costume tradiţionale în alb şi negru. Această fotografie de grup, în alb-negru, cu părinţii şi cu fratele meu, a adăugat de-a lungul timpului alte şi alte personaje, cîte o pată de culoare, emoţii, senzaţii, bucurii, tristeţi, iubiri. E ca un nucleu al unui spectacol care creşte mereu şi-şi întregeşte structura. Dar, păstrează nealterată atmosfera legăturii mele cu un loc. Sobră şi tandră. Această atmosferă are ceva teatral în ea, în sensul profund al magiei şi misterului. Şi întotdeauna mi s-a părut că, dincolo de morga taciturnă, ardelenii de aici au un formidabil spirit ludic care naşte continuu forme de spectacol de o mare varietate, vii, colcăind de realitate şi ficţiune. Aşadar, celebrele ferăstruici înfipte în acoperişurile caselor, numite "ochii" Sibiului, au ce vedea. Festivalul ce se desfăşoară anual aici a readus teatrul şi funcţiile lui în cetate. Am simţit asta progresiv în cei zece ani de cînd merg acolo pentru festival, ca să mă întîlnesc cu prieteni din toată lumea asta, ca să simt cum trepidează străduţele şi inima oraşului de energiile pe care teatrul şi artiştii lui le degajă cu pasiune şi cu generozitate. De o vreme încoace, chiar dacă teatrul ţine de nocturn, totul începe, jucăuş şi popular, în diurn, cu spectacole de stradă, cu măşti şi costume caraghioase, cu arlechini şi al