După ce ne-au dat afară din restaurant, pe la vreo 9 şi 20, pentru că scriam poezii pe faţa de masă, am încercat să-i conving pe prietenii mei să mergem la un bar, dar ei s-au opus, susţinînd că sîntem în Minneapolis. Dacă vrei să mergi la bar, trebuie să te lupţi cu propria conştiinţă preţ de vreo săptămînă, apoi trebuie să te speli de păcate prin trudă fizică cît mai grea şi printr-o contribuţie în bani pentru vreo cauză. Aşa că m-am dus de unul singur la barul hotelului, unde unii dintre cei mai păcătoşi cetăţeni ai statului şedeau şi pufăiau din ţigări în compania unor turişti desfrînaţi. Două damzele reconstituite chirurgical, aflate la capătul barului, mi-au tras un scaun lîngă ele şi mi-au făcut cinste cu un pahar, purtîndu-se ciudat, de parcă m-ar fi cunoscut. Nu m-a mirat că mă cunosc pentru că, în mintea mea, sînt destul de celebru, dar la chestia cu cinstea nu mă aşteptam, pentru că sînt mai scund şi mai bătrîn. Amîndouă erau din Dakota de Sud şi veniseră la cumpărături, cu avionul. Cea cu aparat dentar şi Martini mi-a spus că mi-a văzut toate filmele. Cealaltă, cu un cuibar de viespi oxigenat şi cu un machiaj de travestit, mi-a mărturisit că n-a văzut decît "cîteva" din filmele mele şi că are, la fermă, atîtea maşini încît nu-i ajung zilele din săptămînă ca să le conducă pe toate. Şi cum mă simţeam eu foarte celebru în pielea lui Robert Redford, Miz Peroxy se întoarce către mine: "Ştii cine sînt eu, nu? Doar te prefaci că nu ştii, nu-i aşa?". Era în vocea ei o notă mai mult decît puţin ostilă şi m-a gherănit cu o privire albastră şi rece. Şi da, îmi părea vag cunoscută, în genul muzică-pop-pe-cablu, genul acela de chip care sclipeşte o secundă cînd tot schimbi canalele sau citeşti reviste aşteptînd să intri la dentist. Habar

nu aveam cine e, dar arăta oarecum country, aşa că i-am spus: "Eşti cîntăreaţa aia de country!". Privirea i-a devenit f