Cred că fiecare om are în viaţă mici apucături idilic pastorale. Altele campestre. Reverii pe care şi le poartă cu el pe la birou, prin locurile plicticoase prin care-l poartă viaţa. Stai la locul de muncă şi te visezi pescar, apicultor, crescător de struţi, de păuni, mai mare peste o fermă de păsări, de păuni, de altele asemenea. Un amic rafinat într-ale teatrului moştenise o frumoasă livadă de vişini şi se tot socotea cam cum anume ar fi posibil să realizeze acolo o piesă de teatru, nu oricare, ci tocmai aceea celebră cu numele identic locaţiei. Ciudăţenii. Reverii. Prostioare. Mai nimicuri de-o viaţă din care nu rămîne mare lucru. Trăim prin şi în plăcerea ficţiunii. De aceea nu cred că literatura nu mai are viitor. După cum nu-mi vine să cred că oamenii o să renunţe la cititul prozei, la roman, la povestire chiar, dacă acu' nu mai au vreme, sau ascultă muzică, se uită la meciurile de fotbal, la filmul săptămînii, numai că în rafturile lor cărţile au răbdare cu rătăcirile fiului (cititor). Vine vremea cînd simţi nevoia omenească să stai la căldura caloriferului şi să citeşti. Este un lux al vieţii care e de cînd lumea. Aşa şezum şi noi şi cetirăm mai ieri, într-o dimineaţă mohorîtă de duminică, pe lîngă căldura caloriferului, în opul Arhondologia Moldovei al cinstitului paharnic Costandin Sion. Iacătă, iubite frate cititor, ce citirăm noi în paginile opului: faptul că dintre ai Ghiculeştilor sînt "douî neamuri: cel întîi arnăut, coboritoriu din bezăde Dumitrache Ghica, fiul lui Grigore vodă, pe care l-au tăiat turcii pentru că au dat Bucovina nemţilor. Sînt nişte săraci, trăiesc cu milostenia. Iar cel al doile, carii sînt mari şi puternici, din carii este şi înălţimea sa domnul Grigore Ghica, ce astăzi şede pe scaunul domniei, acesta-i drept Sulgilolu, şi fiindcă după tăierea domnului Ghica au venit domn Constantin Moruz, care era cumnat cu Ghica şi doamna