O formă aparte de "optimizare" a arhitecturii vernaculare ca sursă pentru arhitectura nouă, cu specific naţional, o reprezintă "esenţializarea" - de regulă asociată cu prelucrarea în cheie modernistă a unor elemente tipologice sau ornamentale preluate din arhitectura vernaculară. Cum unii dintre arhitecţii care au practică arhitectura "cu specific naţional" apreciau în vernacularul autohton tocmai reţinerea, simplitatea, severitatea acestuia, pare de la sine înţeles că, atunci cînd această calitate se vrea reţinută, ea va trebui împinsă pînă la ultimele sale consecinţe. Esenţializarea constă aşadar în simplificarea, descompunerea în forme geometrice primare sau reţinerea celor mai semnificative dintre ele, a unui element preluat din arhitectura vernaculară. Am citat deja un exemplu extrem, cel al studiilor teoretice post-belice ale lui Constantin Joja: acesta considera că "esenţa" casei româneşti este dată de negocierea relaţiei cu lumina şi cu spaţiul interior/exterior. Prin urmare, această esenţă este exprimată într-o formă arhitecturală duală: prispa rurală şi geamlîcul tîrgoveţ. Dimpotrivă, acoperişul nu numai că nu este "esenţial" pentru înţelegerea casei, dar el chiar dăunează şi prin urmare trebuie eliminat din orice analiză. Tema prispei-ca-spaţiu intermediar a revenit în arhitectura românească a anilor şeizeci şi şaptezeci, mai cu seamă după "descoperirea" unor analogii între arhitectura vernaculară japoneză şi cea de pe teritoriul României. Entuziasmul pentru engawa japoneză - un element relativ analog prispei - a crescut şi mai mult după vizita din 1985 a lui Kisho Kurokawa la Bucureşti, cînd renumitul promotor al arhitecturii metaboliste a vorbit despre recuperarea contemporană a esenţelor arhitecturii vernaculare. Multe din casele de cultură a sindicatelor construite în perioada amintită "actualizează" o "idee de prispă", aşa cum este cazul celor