Claxonul camionului din spate urlă prelung, apoi se aude vocea şoferului: "Mişcă, bă, mai repede! Dormi?". Nu dorm, m-am trezit încă de acum două ore, doar că astăzi e ziua unei revoluţii personale. E ziua în care m-am hotărît să-l omor pe repede. De ani mulţi e blestemul existenţei mele. Îl simt în spate în fiecare dimineaţă în care trebuie să mă trezesc repede, să mă bărbieresc repede, să mănînc repede ceva- deşi de multe ori doar beau repede o cafea- şi apoi, după ce mă îmbrac repede, să încep o nouă zi. Ştiu ce am de făcut; o duc repede pe Ioana la grădiniţă, apoi mă urc repede în maşină şi între două semafoare cumpăr cîteva ziare să văd repede-repede, pînă ajung la redacţie, titlurile de primă pagină. În ultima vreme, dacă mă mişc repede am timp să-mi consult şi agenda în maşină, aşa că în momentul în care intru în birou ştiu deja ce am de făcut şi pot să mă apuc repede de treabă. Prin urmare, dau repede cîteva telefoane, fixez întîlnirile sau interviurile din ziua respectivă apoi deschid mail-ul şi-mi arunc repede ochii peste mesajele primite. Am dobîndit o tehnică specială în ultimii ani cu ajutorul căreia pot să fac foarte repede o selecţie mail-urilor, aşa că mi se întîmplă să răspund cît se poate de repede la toate solicitările sau întrebările venite cu poşta electronică. Din două în două zile dau repede şi un telefon acasă, la părinţi, şi mama mă roagă de fiecare dată să dau repede o fugă şi pe la ei. De fiecare dată intervine ceva şi trebuie să închid repede aşa că nu promit nimic, dar mă gîndesc că dacă mă mişc mai repede e foarte posibil să-mi fac timp pentru o vizită acasă la sfîrşitul săptămînii. "A sunat o vecină, trebuie să ajungeţi repede acasă că e inundaţie!". O variantă. La fel de bine s-ar putea să fie nevoie să dau o fugă acasă cît se poate de repede pentru

că vine instalatorul, vine echipa de la cablu sau soacră-mea care n-are n