La Musée Guimet, muzeu de arte asiatice, pe care fondatorul său, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, îl voise un muzeu al istoriei religiilor, întîlneşti un tip de imagine cu care un european nu este nemijlocit familiar (chiar dacă, de mai bine de un secol încoace, interesul pentru arta şi religiile orientale e tot mai puternic, iar informaţia culturală e mai întinsă). Am văzut la Musée Guimet obiecte ale unor hiper-rafinaţi cărturari chinezi care, deosebindu-se voit de somptuozitatea curţii imperiale, cultivau o simplitate tinzînd spre aceea a "lemnului nelucrat" din doctrina taoistă, simbol pentru omogenitatea realităţii prime, nemarcată încă de distincţii şi nefărîmată de opoziţii. Cupe de ceai din celadon, de un alb imposibil, "inefabil", cu moliciuni şi irizări de petală, pe care sînt înscrise poeme abia perceptibile; ceşti din agată, în materia cărora se topesc pete chihlimbarii şi brune, cu toarta ca un gît arcuit de raţă; acestea din urmă provenind din colecţia lui Ludovic al XIV-lea.

Un surîs de dincolo de dualitate Dar se pot vedea mai ales acolo mulţime de chipuri de Buddha şi Boddhisattva, din toate zonele în care budismul şi-a răspîndit doctrina şi cultura. Capul "clasic", cu forme şi expresie perfect echilibrate, din perioada Gupta, de la Sarnath, în nordul Indiei şi capul masiv, zdravăn modelat, aparţinînd şcolii Amaravati, sec. II, din sud-estul indian, despre care s-a spus că seamănă, în realismul lui aproape agresiv, cu portretele romane (chiar pe locul lui de provenienţă, din Andhura Pradesh, s-au descoperit de altfel, monezi din vremea lui Augustus şi Claudius, dovadă a relaţiilor comerciale din epocă între Mediterană şi estul Indiei); statuile de un hieratism viril, descărnat şi totuşi puternic, ale artei khmer, stilul Bayon, şi blîndeţea atent cizelată, calm adunată în sine, a capetelor indoneziene din perioada central-javaneză a sec