O breaslă care se respectă îşi respectă ierarhiile. Şi asta nu doar în cadrul restrîns şi specializat al manifestărilor proprii (vezi expoziţii, concursuri sau alegeri pentru forurile de conducere), ci deopotrivă în mult mai criticul spaţiu (al) public(ului). Cunoscîndu-se între ei, însă mai puţin ştiuţi de "ceilalţi", cîştigînd şi pierzînd cu repeziciune respectul ne-colegilor, consumînd antipatii afişate sau bîrfind discret şi eficient, recunoscîndu-şi vîrfurile de multe ori scrîşnind din dinţi, frămîntaţi de orgolii mai mici sau mai mari ori legaţi prin vechi şi statornice prietenii, arhitecţii îşi tot aşează şi re-aşează, de vreo doisprezece ani încoace, poziţiile în ierarhia profesională şi în lumea culturală a momentului. Arhitecţii sînt responsabili pentru chipul oraşului, şi pentru cele bune, şi pentru cele rele, dar "ceilalţi" îşi aduc aminte de existenţa lor mai cu seamă atunci cînd e vorba să-şi verse năduful - şi pe bună dreptate, trebuie să admitem! - pentru excrescenţele care pe nedrept poartă numele de "case", pentru implanturile urbane care lovesc oraşul precum nuca peretele, pentru faţadele alunecoase ca nişte băi întoarse impudic către stradă, în sfîrşit, pentru toate eşecurile, abuzurile, distrugerile pe lîngă care trecem şi care ne agresează zi după zi. Să nu ne facem iluzii. Profesorul John Hancock observa cu cinism că "în general, am putea conclude că istoria de lungă durată a arhitecturii pare să ne sugereze că nici localismului, nici internaţionalismului, ca metode preferabile în sine, nu li s-a acordat prea mare valoare. Ca principiu, observăm că problema a fost în general una de adecvare la situaţie, în termenii stabiliţi de comanditar sau instituţia implicată, în cel mai bun caz numai vag adaptaţi de priceperea şi cunoştinţele arhitectului."1Şi arhitecţii dau seamă pentru toate acestea, dar pentru încă ceva: pentru lucrurile făcute