convorbire cu Ioana PÂRVULESCU Ioana Parvulescu a publicat de curînd, la Editura Humanitas, cartea Întoarcere în Bucureştiul interbelic. Am invitat-o la o discuţie despre cum funcţionează moda în literatură şi, mai ales, despre cum se raporta la moda literară lumea din anii '20-'30 - pentru noi, subiect de nostalgii şi chiar de "modă retro". Nu vă pregătiţi, aşadar, să citiţi un interviu; închipuiţi-vă, mai bine, că asistaţi la o conversaţie, într-o cafenea literară. A propos: or mai fi la modă cafenelele literare?...
În perioada interbelică, lumea bună - intelectuală şi mondenă - era preocupată de "ce se mai poartă la Paris": nu doar în materie pur vestimentară, dar şi în materie de lecturi, expoziţii, spectacole, concerte. Ce era bine şi ce era rău în această atenţie (exagerată?) acordată modei pariziene? În acei ani, numiţi les années folles , Bucureştiul simţea nevoia unui model; iar modelul acesta era Parisul. În cartea mea n-am folosit decît o dată formula "Micul Paris", şi anume atunci cînd am înşirat clişeele: mi se pare că a fost prea la modă să se spună aşa şi sintagma s-a golit de conţinut. Apoi, studiind perioada, mi-am dat seama că Parisul ca model nu traduce exact realitatea, pentru că modelul Parisului în anii nebuni era New York-ul. În timp ce noi ne "franţuzeam", parizienii îşi luau ca model New York-ul - cu barurile şi cluburile lui, cu cîntăreţii de culoare (vezi Joséphine Baker)... America era snobismul parizienilor, aşa că noi, prin intermediul lor, ajungeam şi la New York. Mi se pare însă că interbelicii aveau această calitate formidabilă de a se distanţa de mode, adică de a vedea uneori şi ridicolul conţinut în ele. Caricaturile din epocă sînt foarte reuşite - unele mai rezistă şi azi - şi traduc această distanţă, mai ales faţă de America, pe care românii o înţelegeau mai puţin decît înţelegeau Parisul. Cum reuşeau să se distanţeze?
