Nu există în chip genuin "arhitectură cu specific naţional", cum credeau comuniştii. Aceasta nu este un element chimic existent ca atare în tabloul de identităţi colective edificate. Lucrări ale unor arhitecţi contemporani celebri, precum Renzo Piano, Mario Botta sau, în Bucureşti, Meihard von Gerkhan, încearcă să formuleze inteligibil, sau doar să dea chip edificat aspiraţiilor de emancipare ale respectivelor comunităţi. O întreagă direcţie în arhitectura ultimelor trei decenii - regionalismul critic - şi-a pus cu seriozitate problema identităţilor locală şi regională, precum şi pe aceea a formulării lor arhitecturale astfel încît discursul rezultat să fie unul rezistent la avansul (sub)culturii occidentale, massificatoare şi globalizante la un nivel submediocru. Întrucît naţiunile moderne sînt construite - teritorial, politic, economic şi social - peste concepte anterioare, precum localitate (comună), regiune sau regat, este de la sine înţeles că şi expresia artistică, mai cu seamă cea arhitecturală, are această condiţionare a artificialităţii . Este, probabil, locul să expunem ipostazele acestei artificialităţi imanente ale arhitecturii "cu specific naţional". Rescrierea originalului sau a arhivei care îl conţine este un procedeu folosit atunci cînd, din felurite motive, originalul sau arhiva devin neconvenabile. Este cazul intervenţiilor făcute de Lecomte de Nouy (pe care Grigore Ionescu îl numea "restauratorul") la Curtea de Argeş, cînd a fost dărîmată şi refăcută biserica (episcopală) a fostei mănăstiri (1512-1518) într-un stil mai apăsat decît cel "original", pe care îl putem încă observa în fotografia lui Al. Petit şi la vechea mitropolie din Tîrgovişte, care a fost de-a dreptul înlocuită cu o biserică nouă, după relevarea celei existente. Şcoala lui Viollet le Duc, de "îndreptare" a monumentelor ce vor fi căpătat de-a lungul secolelor adăugiri "paraz