Îmi plac tatuajele. Mi-ar plăcea unul pe bune şi pe glezna dreaptă, o literă chinezească sau un simbol, musai exotic, musai cu semnificaţii adînci... Dar nu cunosc pe nimeni în acul căruia să-mi încredinţez bunătate de gleznă, aşa că mi-e teamă. Mi-e teamă de durere şi de infecţii. Ca să nu mai zic de plictisul la care m-ar putea condamna eternitatea simbolisticii de pe glezna mea cea dreaptă. Prefer aşadar superficialitatea tatuajelor de moment, foarte şic de altfel, puse doar de ochii lumii, doar la cîte o petrecere, schimbate cu fiecare ocazie nouă, fără durere şi fără urme. Schimbate în acelaşi mod în care şi cei trei liceeni de pe a treia bancă din parc, urmaţi îndeaproape de cei patru colegi ai lor (de lîngă aceeaşi bancă), îşi schimbă preferinţele culturale: în funcţie de sezon şi de ce li i se oferă. Dar asta nu pentru că ar refuza altceva, ci pentru că nu prea are cine să le ofere acest altceva. M-am îndreptat spre ei cu prejudecata că nu aş putea lega o discuţie despre clasic şi avangardă la Naţional şi m-am lovit de realitatea faptului că nici ei cu mine despre Matrix Reloaded sau Doom. Voi ce înţelegeţi prin cultură? Da' tu ce-nţelegi? Defensiva lor mă face să mă bîlbîi. Îngaim ceva... despre... acel ceva... care... te face să te cunoşti mai bine, atît pe tine, cît şi pe cel de lîngă tine. Adicătelea cărţile? ...Şi cărţile, de ce nu? Dar cei şapte au prea mult de citit la şcoală, iar în afară de lecturile obligatorii (eu ştiu ce înseamnă lectura impusă şi nu insist) nu prea au timp de altele. Ruxi îmi vorbeşte totuşi de o carte pe care a primit-o de ziua ei, de la o mătuşă, a citit-o anul ăsta, nu mai ştie exact cînd, nici titlul, nici autorul, dar ştie că i-a plăcut. Despre ce era vorba? Despre un păstor care îşi caută Legenda Personală, iar pentru asta trece printr-un şir de întîmplări doar ca să ajungă tot de unde a pornit. Cum ceilalţi înce