- povestiri horror - Pleacă din reveriile mele halucinate răposatul unchiu-meu Ucunuţu. Dispare cu grătarul şi cu lemnele. Linişte. Pustiu. Alături, în drăguţul cimitir Waldfriedhof, grădinarul aşază gunoiul în ceva chestii din lemn băiţuit, un fel de ţarcuri, două la număr: pe una scrie Compostmaterial, pe alta Restmüll . Grădinarul poartă pantaloni scurţi, are părul alb. Simt cum mă cuprinde răcoarea aspră a pădurii, mă mut pe o altă bancă, la soare, numai că arde al dracului, îmi transpiră pixul între degete; ehe! iacătă tocmai trece pe bolta cu albastrul ăsta de poster un zeppelin uriaş dinspre Ludwigsburg - oraşul unde vieţuieşte poetul optzecist Traian Pop Traian. Zeppelinul pluteşte în nesfîrşirea cerului împodobit cu reclama Klosterbräu, scrisă cu litere babane. Mă mai uit o dată primprejur. Grădinarul se mişcă undeva în stînga mea: - Leit tovarăşul Groo, îmi zic, în timp ce, cu ochelari din anii şaizeci pe nas, sosia asta stranie zdrăngăne stropitorile, le umple cu apă, spală o vază de sticlă lunguiaţă. Adevărul este că acest Groo şi mai-nu-ştiu-cum fusese el cam fustangiu la viaţa lui, deşi purta ochelari cu ramă groasă şi moraliza pe la şedinţe în numele eticii de partid şi de stat pînă cînd i-a fost dat în vileag amorul lui nelegiuit cu domnişoara Florica, de la biblioteca orăşenească, femeie ca la patruzeci de ani, liberă adică, faţă de amantul ei care avea obligaţii multe, şi în familie şi în afara ei. Domnişoara avea picioare de cavalerist, adică aşa în formă de paranteză: asta era expresia lui nenea Pipi Peii, bătrînul extravagant al oraşului care îşi ducea veacul la cafe bar, fost cîntăreţ în corul sindicatului uzinei de vagoane din Arad. Despre el se spunea că s-ar fi prezentat odată unui mare şef venit din Comitetul Central de la Bucureşti să vadă cum e cu viaţa culturală din uzină. S-a prezentat, a întins el primul mîna şi i-a spus ăluia: