Totul începea cu ochiadele. Îl vedeai pe culoarele liceului, îl plăceai pe aceleaşi culoare, apoi te dădeai de ceasul morţii. Cum să intri în vorbă cu el, cum să îi dai de ştire că întreaga ta viaţă de 15 ani gravitează în jurul chipului său şi a ochilor săi albaştri sînt (sau ar trebui să fie) adevăratele probleme existenţiale ale adolescentului. Pe vremurile liceului meu, soluţia lor era Intermediarul. Pe atunci, acesta putea fi bileţelul parşiv, dat din mînă-n mînă, sau cel inocent cu poezii de Nichita, strecurat personal şi cu timiditate în haine, la orele de sport, în bancă sau printre caiete. Putea, de altfel, să fie şi banca lui, dar numai dacă era lucioasă şi permitea unduirea rapidă a creionului şi a mesajului romantic (banca de lemn trebuia raşchetată mai întîi cu lama şi de-abia pe urmă, dacă mai era timp, însemnată). Dar, dintre toţi intermediarii, cel mai eficace era colegul de bancă sau de clasă, al mult visaţilor ochi albaştri. Dacă nu cunoşteai pe nimeni din anturaj, trebuia să investeşti timp şi energie, pentru a depista această persoană-cheie. După care trebuia să te nimereşti în preajma sa, absolut din întîmplare, pe culoar sau la "fumoar", iar în decurs de cel puţin 45 de minute (cît durau pauzele prelungite) să deveniţi prieteni la cataramă. Pentru asta aveai (culmea!) aceleaşi simpatii şi antipatii, aceleaşi gusturi în ceea ce priveşte profesorii şi, ce era mai important, aceleaşi preferinţe muzicale. Dacă purtai din nefericire tricoul cu Metallica, iar respectivul era depeche-ar, spuneai, invariabil, că tu nu înţelegi ce au rockerii cu Depeche, că ţie, personal, îţi place muzica pe sintetizator, după care porneai la atac. Întrebai, aşa, într-o doară: "Tu îl cunoşti pe X-ulescu?" "Păi e în clasă cu mine, de ce? Îţi place de el?" "Nu, dar mi se pare interesant..." "Dacă vrei vorbesc cu el..." "A, nu!" venea răspunsul automat după care, p