Cam pe la 1970, pe cînd eram un leu tînăr al literaturii, mă rog, un leuţ - unii ar putea spune chiar un puiandru -, am scris o poveste de un tupeu nemărginit şi o îndrăzneală care te lasă fără aer, intitulată Monsieur Teste in America, o poveste care anunţa, printre altele, că un leu în devenire rage (erudit) la porţile literaturii şi că băştinaşii ar face bine să pregătească hrana. Porţile la care visam erau cele ale The Paris Review . I-am trimis răgetul meu de întinderea unei nuvele, cam vreo 80 de pagini, lui George Plimpton, şi am aşteptat cu încredere în cămăruţa mea de 60 de dolari pe lună, pe Avenue C colţ cu 6th Street, să sune telefonul, de preferinţă înainte de a fi tăiat pentru neplata abonamentului. Spre uimirea mea, chiar a sunat. Era Fayette Hickox, asistentul lui George Plimpton de la Paris Review, care mi-a spus că lui George i-a plăcut povestirea - desigur, cum altfel - dar că trebuia scurtată cel puţin la jumate. În forma ei actuală era mai lungă chiar decît Goodbye, Columbus, cea mai lungă povestire publicată vreodată de Paris Review. "Ei bine, George va trebui să-mi spună asta în persoană", m-am sumeţit precum leul în faţa lui, din fotoliul meu cel albastru, pe care îl găsisem pe stradă chiar în miercurea aceea, cînd oamenii îşi scoseseră în stradă mobila cea veche, s-o ia gunoierii. Spre surpriza mea, Fayette mi-a răspuns: "Aşteaptă un minut" şi am aşteptat unul dintre cele mai lungi minute din viaţa mea, unul în care viziuni de mărire erau fulgerător urmate de sentimente de groaznică nimicnicie. Apoi Fayette a venit din nou la aparat şi mi-a spus: "Lui George i-ar face plăcere. Unde ai vrea să vă întîlniţi?". Unde aş fi vrut să ne întîlnim? Cu siguranţă, nu în vreunul din locantele lui Plimpton, de care citisem prin presa de scandal: nu voiam să merg la Elaine's sau la Russian Tea Room sau la Four Seasons şi auzisem că St. Regis era ca