În teatrul românesc din ultimii ani nu se mai observă atît de tare tendinţele "modei" occidentale pentru că tot mai puţini artişti - sau cam tot aceiaşi - sînt preocupaţi să ia pulsul momentului din lumea bună, să se raporteze la ce se întîmplă dincolo de graniţele prăfuite ale scumpei ţărişoare. Sîntem suficienţi nouă înşine, arta noastră nu poate fi decît formidabilă, vie, fremătînd de idei şi de inovaţii cum n-a văzut Parisul! Ni se pare că ceea ce facem pe scenele instituţionalizate, prin subsoluri, baruri, cafenele ş.a.m.d. este absolut nou şi original, ca şi democraţia de pe la noi, că nu a mai trecut nimănui, niciodată prin cap. Nu mai există nimic în jur decît personalităţi gonflate, modelele sînt date pur şi simplu la o parte. Se pare că memoria are picioare scurte, strîmbe şi rahitice atunci cînd este vorba de artă şi de valorile ei autentice şi incontestabile. Şi în teatru există mode, curente, fla-fla-uri, vîlve declanşate în jurul unor personalităţi care rămîn mai mult sau mai puţin pe creasta valului. Important este cine te-a suit acolo, sus, cine te-a învestit cu aură, cu autoritate. În moda românească din teatrul autohton se poartă mult şi cu obrăznicie în ultimul timp pseudo-arta, pseudo-valorile, de care te loveşti, însă, peste tot. Ca şi în societate. Mofturi, fiţe, aere. E bizar, într-un fel! Chiar dacă se circulă mai puţin - artiştii nu au bani ca să meargă pe cont propriu la Festivalurile de la Avignon sau de la Edinburgh, iar pelerinajul trupelor pe la marile festivaluri s-a cam sfîrşit - există infinite posibilităţi de a te informa, de a fi la curent. Sigur că nu-i totuna să citeşti despre un spectacol al lui Strehler sau să-l vezi cu ochii tăi, cu emoţia şi umorile personale. E profitabil însă să ştii care au fost revelaţiile unei stagiuni la Londra sau la Paris, ce a ţinut casa închisă într-un festival, ce autor dramatic declanşează b