Am numai cuvinte frumoase de spus despre luna asta. A carei venire am celebrat-o printr-o senzationala, fastuoasa partida de inot in mare. Ce lux, ce desfrau sa inoti unde te duc mainile si picioarele, pe muchia dintre doua enormitati albastre, o virgula libera, aproape imponderabila, intr-o mare de fraze fara sfarsit. Fara salvamari care sa-si sufle mucii-n tignal ca ai depasit geamandura; fara grija ca o sa-ti bage grebla in ochi vreun tanc prins cu joaca la mal - unde-au tarat geamandura curentii; fara clefaitul rancedelor motoare de skijeturi si salupe. O singura barca, pe care scria Salvamar, in care se chirceau niste pescari amortiti inainta spre plasele prinse de pari, in zare. In fine, mai tarziu am gasit si o geamandura, care ranjea comemorativ din boschetii unei terase, ca o borna de frontiera ce cazuse odata cu toamna: liber la om, la dimensiuni, la planeta. Liber la ochi, la nari si la umeri. Liber din ghetou, din sicriele de asfalt si beton, din fierul cifrelor, socotelilor si abjectiei. Vara, atat se mai vede din mare: un lighean. Vara, atat mai ramane din plaja: o scrumiera. Si promisiunea acestui octombrie, timp al suavelor restituiri: incercati aceasta noua pereche de umeri! Probati aceste randuri de guri! Savurati adevaratele lacomii! M-am plimbat prin intinderea de nisipuri de la Hanul Piratilor pana la Pescarie cu lacomia celui caruia i s-a restituit un imperiu. M-am spalat, in blandetea amurgului, de toate pacatele acestei veri, sacaitoare ca o musca paroasa, cu soarele ei cleios ca o guma de mestecat lipita de gene, cu accesele ei acneice, cu spumele sale pubere, cu inghesuielile ei, cu urdorile, transpiratiile si grohaielile celor aflati in tranzit, avizi sa haleasca totul in saizeci de secunde, cu tipetele schizoide ale negustorilor, avizi sa vanda totul in sase zile, cu sila, cu lehamitea, cu uitarile, cu poftele, cu tradarile, cu betiile si