Intr-o carte a unui scriitor ceh din zilele noastre, Milan Kundera, sta scris: „Intrebarile cu adevarat grave sint acelea – si numai acelea – pe care le poate formula un copil. Singure intrebarile cele mai naive sint cu adevarat intrebari grave. Ele sint intrebari la care nu exista raspuns. O intrebare la care nu exista raspuns e un obstacol dincolo de care nu se poate inainta. Altfel spus: tocmai intrebarile la care nu exista raspuns sint cele care marcheaza limitele posibilitatilor umane si care traseaza hotarele existentei noastre“.
Aveam doisprezece ani cind am auzit pentru prima oara de Hitler si cind, putin dupa aceea, a si venit la putere. Stiam deja ce insemna antisemitismul, dar inca nu cunosteam forta lui oarba, adesea ea insasi nevazuta, impingatoare la moarte. Totusi, atunci, catre virsta la care orfanul face Bar-Mitzva, cu putin inainte de a-si lua ramas-bun de la copilarie, mi-a rasarit pentru prima oara in mine, cu intreaga-i tulburatoare gravitate, intrebarea „de ce?“.
De atunci, zi de zi, clipa de clipa, ea m-a obsedat fara incetare. Ea se confunda cu destinul si cu calitatea mea de evreu. Intrebare fara raspuns; raspunsul ei e ingropat undeva, intr-un tarim al lui dincolo. As fi putut sa-mi intitulez dizertatia Dimensiunea metafizica a Holocaustului. Dar cutezanta ar fi fost prea mare, aroganta – de neiertat. Am intitulat-o simplu si oarecum anodin, dar cu o modestie care nu trebuie suspectata (desi modestiile nu sint decit foarte rar sincere): De ce?.
Pentru mine, literatura istorica a Holocaustului incepe cu propria mea experienta de viata, chiar daca nu am cunoscut efectiv universul concentrationar al imparatiei lui Hitler. Dar pe drumul ce ducea la Auschwitz, Treblinka sau Maidanek am facut de citeva ori o halta involuntara care mi-a deviat destinul, sustragindu-l de la funesta lui implinire. De aceea, literatura
