Tamara CARAUS

Efectul Menard. Rescrierea postmoderna: perspective etice

Editura Paralela 45,

Colectia „Deschideri“,

Seria „Poetica si Teorie Literara“,

Pitesti, 2003,

204 p., f.p.

Ca nu exista (si nici nu poate exista) un text literar suta la suta estetic, purificat de orice conotatie ideologica, pare sa fie acum aproape un truism, in orice caz, un refren care se tot aude in teoria si in critica literara occidentale de citeva decenii bune. La noi, fara a fi – bineinteles – o noutate in plan teoretic, afirmatia ca esteticul si ideologicul coabiteaza firesc in literatura este inca primita cu o anumita reticenta. De aceea cartea Tamarei Caraus despre implicatiile ideologice si etice ale textului literar este mai mult decit binevenita.

Efectul Menard. Rescrierea postmoderna: perspective etice se incadreaza in categoria acelor studii academice cu caracter de recapitulare si de resistematizare, cu o tinuta stiintifica ireprosabila. Bibliografia stufoasa, adusa la zi – la care autoarea apeleaza cu consecventa – l-ar putea descuraja pe cititor, daca expunerea clara, coerenta si investita cu abilitatea de a capta bunavointa nu i-ar usura drumul prin labirintul unei biblioteci teoretice de dimensiuni borgesiene.

Autoarea il alege pe Borges ca pretext si calauza in incercarea sa de a defini conceptul de „rescriere postmoderna“. „Pierre Menard, autorul lui Don Quijote“ e „«gradul zero» al rescrierii sau cazul fericit si unic cind se reuseste sa se reproduca o opera, cuvint cu cuvint si rind pe rind, fara a introduce schimbari si fara a interveni in textul initial“ (p. 15). Interventia in text (si mai cu seama in textul-capodopera), rescrierea lui dintr-o alta perspectiva, utilizarea lui ca mijloc intimpina acuza de imoralitate, acuza avind ca surse „presupozitia originalitatii si autenticitatii textulu