Vehementele antiliberale si antibratieniste fiind pentru socialistii romani o deprindere impartasita si de Istrati, reactivarea lor nervoasa la cateva mii de kilometri distanta si dupa un exil al carui continut paruse vreme de trei ani complet strain de preocupari politice romanesti nu are totusi nimic surprinzator. Mai surprinzator ar fi fost daca, odata ajuns in Elvetia, Istrati s-ar fi lasat absorbit de prudentele si grijile traiului de obscur refugiat lipsit de mijloace, eventual si de placerile boemiei. Ca si "manuscrisele elvetiene" pentru aspiratia literara, articolele din La Feuille sunt marturia lipsita de echivoc a persistentei revoltei. Ispititor si facil de situat astazi in linia cunoscutelor teze cominterniste, cu ecouri si reminiscente pana in zilele noastre in lucrarile unor autori occidentali de stanga, dupa care unificarea romana din 1918, parafata de tratatele de pace din 1920, ar fi fost o "anexiune" imperialista, atitudinea lui Istrati din primul lui articol publicat in limba franceza are totusi alte surse si alt inteles. Doua sunt, rezulta din text, motivele indignarii lui Istrati.

Cel dintai, atitudinea triumfalist demagogica a "emisarilor" oficialitatii de la Bucuresti, careia el ii opune dezastrele provocate Romaniei de razboi. Istrati il desemneaza pe Lucaciu drept "unul dintre responsabilii pentru cei 750.000 de morti, militari si civili, pentru cei 50.000 de mutilati si pentru o tara complet distrusa", iar asta fiindca "in compania lui Filipescu, Delavrancea si a demagogului Take (nume transcris Jake in La Feuille) Ionescu, a strabatut Romania de la un capat la altul in 1915-1916 cerand intrarea in actiune si afirmand peste tot ca dobandirea Transilvaniei va fi tot atat de usoara ca si faimoasa plimbare de trista memorie in Bulgaria din 1913". Se insela Istrati nevazand in Romania anului 1919 o tara victorioasa? Controversa nu es