Mirela Dimcea

Preocupată în particular de problemele stricte ale limbajului, de capacitatea culorii de a purta şi de a transmite informaţii, Mirela Dimcea a traversat, pînă acum, două etape importante: prima dintre ele, prezentă prevalent în cadrul expoziţiei sale de la Muzeul Literaturii din 1999, priveşte relaţia directă dintre limbaj şi un anumit pretext formal, în speţă chipul uman redus la o schemă aproape abstractă, iar cea de-a doua, evidenţiată în expoziţia de la Hanul cu Tei, se referă la resursele şi la energiile interne ale culorii, la capacitatea ei de a organiza structuri şi de a se ridica la semnificaţie.

Preocupată vizibil de acest potenţial ascuns al culorii şi al limbajului, pictoriţa, care a rezistat cu atîta fermitate în faţa efectelor din pictura lui Vasile Grigore, se lasă acum sedusă, dar nu prin vreo influenţă directă, ci printr-o cercetare pe cont propriu, de arhitecturile cromatice din categoria celor acreditate de Teodor Moraru şi de spiritul analitic, de lectura sub microscop, pe care Florin Ciubotaru le-a impus în pictura noastră de astăzi. Afină spiritual cu cei doi, prin aspiraţiile de constructor şi prin vocaţia analitică, Mirela Dimcea se individualizează indiscutabil prin modalităţile de abordare a imaginii. Ceea ce o interesează pe ea, în primul rînd, nu este arhitectura finită, statutul definitiv pe care îl primeşte culoarea din momentul coagulării ei într-o formă optimă, aşa cum se întîmplă la Teodor Moraru, ci traseele exprimării, jocurile de imponderabile pe care limbajul şi le asumă pînă în clipa în care devine apt să primească o anumită corporalitate. Dar chiar şi atunci, în momentele în care totul pare aşezat într-o perspectivă legitimă, atît din punct de vedere formal, cît şi din punct de vedere expresiv, natura convenţională a imaginii pare a sabota realitatea acesteia, plasînd-o