Reîntîlnindu-l pe Ismail Kadaré, la Festivalul „Zile şi nopţi de literatură” am avut sentimentul destul de confortabil de a sta de vorbă cu o mai veche cunoştinţă. Scriitorul albanez fusese cu cîţiva ani în urmă invitatul jurnaliştilor la „Deutsche Welle” la Köln. Pe atunci am dialogat pe îndelete despre literatură, dizidenţă, exil şi, desigur, despre Balcani. Acum, pe ţărmul Mării Negre, la marginile Europei, reperele topografice au dominat în bună parte şi schimbul de păreri avut cu scriitorul candidat la Premiul Nobel pentru literatură, autor a peste 50 de romane.
*
Rodica Binder: Domnule Ismail Kadaré, în drum de la Otopeni la Neptun am discutat deja despre multe din temele pe care mi-am propus să le reluăm în acest dialog. Să începem cu impresia pe care mi-a făcut-o mai ales peisajul „citadin” de la periferia Bucureştiului şi apoi tot restul. Putem vorbi de un peisaj totalitar?
Ismail Kadaré: Da, putem. Este o dramă a peisajului care a urmat dramei umane, provocată de-a lungul anilor de mai multe cauze: ideologice, pecuniare, pofta de îmbogăţire... Coincidenţa mai multor împrejurări, aşa cum bine aţi observat, duce la o modificare a peisajului în sens „totalitar”.
RB: Albania, care se bucură de proximitatea Mediteranei, a cunoscut şi ea mutilări peisagistice...
IK: Din păcate, da. Numai că o parte a litoralului albanez era interzisă accesului public din teama obsesivă a puterii că oamenii ar putea fugi. Aşa încît o considerabilă porţiune a ţărmului era rezervată armatei! În timp, ea a ocupat şi cele mai frumoase zone de pe litoral. După căderea comunismului, s-a întîmplat un lucru paradoxal. Tocmai prezenţa armatei a fost cea care a ferit litoralul albanez de degradarea prin construirea hotelurilor de beton şi a unor edificii sinistre. După căderea comunismului, oamenii s-au repezit să clădea
