Stimate domnule Lucian Raicu,
Sinuciderea, „dispariţia” lui Svidrigailov are, de asemenea, ceva care ne face să simţim că nu-i lucru curat la mijloc, că-i o „şotie” parcă, nouă, a personajului. Iată-l cu cîteva zeci de minute înaintea actului definitiv. „Revolverul şi carnea zăceau alături, lîngă cotul lui. Muştele trezite din somn, mişunau pe friptura neatinsă, rămasă tot acolo, pe masă. Le privi mulă vreme, apoi cu mîna dreaptă, liberă, încercă să prindă una. Se chinui mult timp, dar nu izbuti s-o prindă”. Că totul nu-i la locul său i-o spune chiar cel în faţa căruia „înscenează” sinuciderea: „Aisa nu se poate, aisa nu-i locul! tresări Achile, făcînd ochii tot mai mari”. Mai înainte Sv. gîndise: „Uite locul, ce să mă mai duc la Petrovski? Cel puţin aici am un martor oficial...” De ce are nevoie, stimate domn, Svidrigailov, de un martor oficial? Pentru a-şi face plauzibilă excrocheria, simulacrul sinuciderii! Apariţiile şi dispariţia nu trebuie să rămînă în ochii muritorilor ca un fel de hocus-pocus, diavolul (iată că am scris, în sfîrşit cuvîntul ce-mi sta pe suflet şi-l simţeam, împănat cu toate mirodeniile, pe limbă) e discret, are stil, eleganţă. Iar martorul va fi Achile, da, Achile!!!
*
Că Svidrigailov e, indiscutabil, diavolul venit pe pămînt ne-o dovedeşte şi înfăţişarea sa. Este descris mai amănunţit în două locuri. Voi da cele două citate, cam lungi, şi pentru a vă convinge, dar şi pentru că îmi place să copii din Dostoievski la nebunie! Primul portret: „Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, înalt fără exagerare, trupeş, cu umeri laţi şi cam rotunjiţi, ceea ce îl făcea să pară adus din spate. Îmbrăcat elegant şi comod, avea o înfăţişare impunătoare, de boier. Ţinea în mînă un baston frumos, cu care izbea trotuarul la fiecare pas; mănuşile erau impecabile. Obrazul lui, cu pomeţii ieşiţi, era de