În ultima lună am citit multă poezie. Mi-ar fi plăcut să scriu o cronică optimistă împodobită cu aripi de Pegas despre zonele poetice ale existenţei, despre poem şi dragoste, despre armoniile tainice ale lumii, dar în lumea noastră dizarmonică ar fi părut inadecvată. Mai bine rămîn pesimistă şi prozaică, chiar dacă pornesc de la un poem antic, Epistola a V-a , de Ovidiu. Este scrisoarea pe care i-o trimite nimfa Oenone frumosului Paris, după ce acesta cade în capcana zeiţei vrajbei şi întinde mărul “celei mai frumoase”. Oenone îi aminteşte păstorului de felurite episoade ale dragostei lor, senine atîta timp cît zeii nu s-au amestecat în ea. Or, una dintre amintirile nimfei m-a uimit din cale-afară. Reproşîndu-i uitarea, Oenone îi opune memoria mai fidelă a naturii, care a păstrat dovada iubirii lui de odinioară. Într-adevăr, Paris, i-a scris numele pe trunchiul unui fag şi, mai mult:

“Este un plop ce se-nalţă pe-a fluviului rîpă; pe coajă / Slove ce mărturiseau dragostea noastr-ai săpat”.

Poate e o dovadă de ignoranţă din partea mea, dar, fiind vorba de un păstor (de altfel fals) şi de o nimfă din mitologie , adică din vremurile cînd zeiţele se amestecau printre oameni şi zeii iubeau zeieşte muritoare, nu mi-aş fi închipuit că şi plopii unor asemenea vremuri cu aură erau scrijeliţi, precum cei de acum, cu inimi săgetate sau cu Paris+Oenone. Şi chiar dacă obiceiul n-ar exista de pe vremea războiului troian, ci ar fi imaginat de Ovidiu după moravurile dintr-o Romă contemporană lui, uimirea mea ar fi aceeaşi. La fel de nedumerită am fost citind în jurnalul părintelui Galaction, cred, cum, după ani de zile, a descoperit pe trunchiul unui copac numele femeii iubite, pe care el însuşi l-a săpat în coajă, în tinereţe. Dacă aş fi înţeles la timp că e vorba de o viziune zeiască asupra dragostei, ar fi fost mai mică indignarea pe care am simţit-