Sub titlul Destine... Daniel Tei ne propune o colecţie eclectică de interviuri şi impresii, pagini care, spune autorul, se vor a fi „mărturisirea unui sentiment de bucurie că, de-a lungul a mai bine de trei decenii, am întâlnit destui oameni pe care, invidiindu-i pentru spusa lor, pentru ideile, dar şi pentru faptele lor, am avut, iată, putinţa să contribui, cu modestele-mi puteri, întru statornicirea neuitării lor.”

Astfel, într-un interviu din 1981, Nina Casian ne vorbeşte despre anotimpurile ei de creaţie, despre cum pasiunea pentru poezie alternează cu aceea pentru pian. Opţiunea pentru muzică, spune poeta, „vine din evaluarea psihică a extazului pe care îl resimt când compun, faţă de extazul pe care îl resimt uneori când scriu.”

Despre iubirea târzie a lui Panait Istrati ne povesteşte chiar soţia sa, Margareta. Relatarea cu aer uşor desuet are caracterul memorabil al marilor iubiri ce stau sub semnul revelaţiei. Iată, în cuvintele lui Panait Istrati, frământările unei întâlniri aproape prea târzii cu fericirea: „Atât amar de ani am confundat plumbul cu platina, fiorul unei strângeri de mână cu răspunsul pe care sufletul meu l-a aşteptat o viaţă întreagă. Şi cât de trist este ca să primeşti în sfârşit acest răspuns, mult aşteptat, abia atunci când nu mai poţi să-i închini decât un prea scurt crâmpei de viaţă!...”

Un interviu barbian, i-am putea spune, este cel luat de Daniel Tei matematicianului Octav Onicescu. Şi când spun barbian, mă gândesc la acea butadă celebră potrivit căreia poezia şi geometria se întâlnesc în cele din urmă undeva sus, într-un punct înalt. Onicescu pare însă mai înclinat către uman decât predecesorul său, relegând, la modul teribilist, matematica unei sfere abstracte ce pare să pălească în comparaţie cu viaţa organică de zi cu zi. „Matematicile, spune el, le-am trădat mereu, pentru toate cunoştin