Îmi dau seama acum, obligat să iau act de această veritabilă maladie care a dat peste noi (era exact ce ne lipsea!), că am avut multă vreme o idee greşită despre plagiat. Am fost, pe de o parte, convins că răspîndirea plagiatului are o anumită legătură cu vechiul regim, dominat cum era de o ideologie unică şi în măsura în care ne silea să gîndim cu capul altora. Pe de altă parte, am crezut că plagiatul se opune pur şi simplu originalităţii de gîndire şi expresie.
Ei bine, mă înşelam amarnic. Să vă spun cum am descoperit unde greşeam. În facultate, în ultimii ani ai deceniului 6, la orele de marxism şi de economie politică, ni se făceau un fel de recomandări bibliografice cum n-am mai întîlnit pe urmă. Ni se indicau paginile din cutare volum de Opere de Marx, Engels, Lenin sau, mai rar, Stalin. Nu o carte întreagă, nu un capitol, nici totdeauna un paragraf: doar rînduri, fraze. Dar pe acestea trebuia să le ştim mot-à-mot. Nu era îngăduită nici o abatere. Nu puteam apela la sinonime. Trebuia să ne însuşim învăţătura cu pricina ad litteram. Ca pe o poezie, aşadar. În poezie n-ai voie să operezi substituiri, şi nici în Biblie. Operele clasicilor marxismului erau Biblia generaţiei noastre pregătită pentru ateismul ştiinţific. Dacă limitarea bibliografiei la cîteva propoziţii venea din teama dascălilor de marxism că nu sîntem capabili să înţelegem complexitatea filosofiei sociale şi economice a lui Marx et. comp., aşa că multe pasaje, capitole şi studii trebuiau ţinute cu grijă departe de ochii noştri, în ce priveşte învăţatul textului ca pe unul sacru (în sens religios, dar şi poetic), el răspundea la două exigenţe majore. Prima: caracterul absolut etern şi nerevizuibil al textului. Acesta nu putea fi gîndit şi exprimat decît într-un singur fel. A doua: prestigiul textului. Cine să îndrăznească a-l pune la îndoială, fie şi literal?
Dar to
