E limpede că nu faceţi o taină din faptul că scrieţi poeme care depăşesc cu mult dominantele vârstei dvs. Vigoarea lor, verva enormă cu care le produceţi, cadenţa apăsată a relatării, vers de vers, în fiecare demascând lucruri grave, rele, demne de dispreţul şi de ironia celei ce le descoperă şi le înfierează. Reacţia aceasta faţă de lumea agresoare se acumulează în adolescenţă, e drept, dar se exprimă atât de tăios puţin mai târziu. La 17 ani o asemenea tensiune provoacă rupturi, usucă geniul şi limitează prin dezechilibre starea de bine, totuşi, bucuria lentă de a fi viu şi a găsi ceva bun de făcut în spaţiul, în durata vieţii. N-aş spune decât cu o imensă îndoială că singură aţi descoperit atât de devreme nebunia lumii, şi nimic care să semene cu iubirea şi splendoarea. Că nu aţi citit cărţi ale colegilor scriitori, optzecişti, nouăzecişti şi milenişti, care au pus pe tapet de câteva decenii încoace, în acelaşi stil, cu aceeaşi retorică impetuoasă faptul că lumea se zbate secătuită ca într-o agonie, fără soluţii salvatoare. Poezia dvs. sper să fie în parte efectul contaminării prin lectură şi nu suma neagră a experienţelor coşmareşti personale. Ca să aveţi din ce vă trăi poezia şi mai târziu, păstraţi-vă acum şi din candoarea, care nu dezonorează pe nimeni, măcar o parte. Lăsaţi delirele, rogu-vă, pentru capătul drumului, nu faceţi încă jocul pe placul morţii şi nebuniei. Sunteţi singură, ca fiecare om din această lume, cu cine credeţi că veţi împărţi această declaraţie suspectă „mai bine mor şi scriu pe capacul de la budă”? Şi încă una, „nu te închina atâta dumnezeu te iubeşte şi te iartă oricum”? Ştiţi că aveţi talent, energie pentru a-i face faţă, şi vă asigur că aveţi şi viitor. Cu atâtea calităţi la bord, să aveţi şi înţelepciunea negrabei, ca să nu se constate mai devreme sau mai târziu că v-aţi aflat cu toate darurile ca pe un derdeluş zdrobitor, ci r