In urma cu ceva vreme, profesorul Marin Mincu - cel care s-a hazardat sa-mi publice prima carte, la Editura Pontica - mi-a solicitat un articol despre generatia mea literara, in spiritul provocarii pe care-o lansase in Cenaclul Euridice, caz mediatizat saptamani de-a randul in Ziua literara si care trebuia, acum, sa fie incununat printr-o editie "premium", tematica, a publicatiei sale, Paradigma. Deci iar despre generatii. Si "degeneratii", vorba smintitilor de la Parazitii - care, la naiba, mi-au fost mereu mai aproape decat geniul tumultuos, inghetat, al aristocratului Mincu. In afirmatia asta, la fel de smintita, nu e decat recunoasterea unei conditii spirituale incerte, pe masura celor ce-ntind umerii, dureros, dupa cei care zboara. Si care-si impart trista colivie de lut cu cei ce arunca pietre dupa cei care zboara. Din cauza asta, la naiba, orice semn, orice atentie din partea lui Marin Mincu mi-a starnit frisoane teribile. Ce naiba sa fac, ce sa spun. Poate-i doar o confuzie. Umerii mei tin de-aici pana aici, nici un centimetru mai mult. Totusi am incercat, m-am zbatut. Nopti intregi am tot molfait in minte povestea asta cu generatia "mea" si "degeneratiile". Optzecistii, apoi nouazecistii - sub augurii carora incasasem si-un premiu, la festivalul Cristian Popescu. Deci care-ar fi urmatorii, douamiistii? Aici intru? Ce dragut, chiar sunt si eu pe lista? Dar de sunat, nu suna prea dragut. Respectand cutumele, i-as putea spune generatia 00. Asta chiar suna a "degeneratie". Sau, mai soft, 000. Ca faina aia, "trei nule". Adicaaa si-un schepsis autoironic. Dar dupa ce-am generat, multumit, concluzia asta, m-am blocat iar. Dupa cateva nopti in care m-am holbat la o foaie alba, mi-am dat seama ca n-am decat o solutie: sa scriu totul dintr-o suflare, din suflet, fara sa-mi bat capul, chiar cu riscul de-a bate campii. Si-a iesit urmatorul text (destul de scurt, cam cat