De ce merg criticii la festivaluri cinematografice? Sa vada filme, bineinteles. Sa stie ce se mai intampla in lumea imaginilor miscatoare. Cu ce ne alegem, socotim la urma. In Spania, la Valladolid, De ce merg criticii la festivaluri cinematografice? Sa vada filme, bineinteles. Sa stie ce se mai intampla in lumea imaginilor miscatoare. Cu ce ne alegem, socotim la urma. In Spania, la Valladolid, plec insa de la bun inceput cu un gand anume, cel al intalnirii cu istoria. Festivalul, ajuns la cea de-a 48-a editie, este, cred, cea mai larga si mai bine luminata vitrina a documentelor, a marturiilor inregistrate pe pelicula despre miscarile, dramele, evenimentele, tradarile, minciunile, adevarurile istoriei, despre oamenii si locurile de ale caror nume se leaga traversarea secolului lasat in urma. Mi se pare firesc ca, intr-o tara in care un filosof, umilit de lozinca mazgalita de fascisti pe zidurile Universitatii din Salamanca, "Moarte intelectualilor", a scris, cu deznadejde, "Me duele Espana" (Ma doare Spania), intr-o astfel de tara istoria nationala, dar nu numai, sa fie un reper permanent. Una dintre cele mai frecventate sectiuni ale manifestarii din fosta capitala a Spaniei, Valladolid, se numeste chiar "Tiempo de Historia" (Timpul istoriei). O selectie riguroasa asigurata de Fernando Lara, directorul venit din randurile criticilor, ne asteapta in fiecare an. Am plecat, de fiecare data, ca si cand, prin nu stiu ce miraculoasa operatiune, cineva mi-ar fi bagat in cap arhive si carti intregi. Tot ce imi ramanea mie de facut era doar sa ma inarmez pentru a rezista valurilor de emotii. Am vazut, de-a lungul vremii, documentare despre dramele mai putin cunoscute ale terorii, ale violentei istoriei, cum sunt cele dedicate asa-numitelor "mame nebune" ("Las madres locas"), femeile argentiniene despartite de copiii lor sau ale miilor de copii nascuti din mame asiatice si ta