Este incontestabil ca soarta evreilor care au scapat de la moarte in Romania a depins de evenimentele de la Stalingrad, de avertismentele aliatilor privitoare la inculparea drept „criminal de razboi“, cu consecintele respective, si de prezenta in primavara 1944 a Armatei Rosii la malurile Prutului. Trebuie precizat, de asemenea, ca pentru Maresalul Antonescu evreii pe care, de la un anumit moment al razboiului, intelegea sa-i salveze – dupa ce o buna parte din cei aflati pe teritoriile Bucovinei, Moldovei de Nord si Basarabiei pierisera –, erau aproape numai evreii din Vechiul Regat. Evreii proveniti din provinciile alipite in 1918 nu erau considerati de el „evrei romani“, iar soarta lor i-a fost in ultima instanta indiferenta. O data aceste aspecte lamurite, ramine la fel de incontestabil ca daca pe parcursul anilor 1941-1947 in Romania ar fi fost la putere un guvern echivalent cu cel din 1944 al lui Szallasy, in Ungaria, de pilda un guvern condus de Horia Sima, evreii nu ar fi supravietuit.

Un astfel de guvern s-ar fi grabit sa profite, ca sa scape cit mai repede – trimitindu-i la Auschwitz –, de toti evreii ramasi in tara. Ceea ce Antonescu nu numai ca nu a facut, ci s-a straduit chiar sa impiedice. Dar echivocul antisemitismului lui Antonescu – acel echivoc propriu nu numai lui si care, cum am vazut, a intervenit in atitea rinduri in destinul evreilor, fie de la noi, fie de aiurea – contribuie cu intreaga sa grava pondere la a situa tragedia Holocaustului intr-o perspectiva metafizica, existential si irational confundindu-se inextricabil, dincolo si numai de cel mai modest teritoriu al ingerintei logicului si umanului. Caci sub guvernarea aceluiasi Antonescu s-au produs in 1941 masacrele legionare, pogromul de la Iasi si arderea de viu a 20.000 de evrei – batrini, femei si copii – la Odessa. Sa le dam oare pur si simplu uitarii, ca si cum niciodata n