Condamnarea survine la 18 ani de cand Stanica si Creanga au creat si asigurat conditiile pentru ca omorul sa fie savarsit in arest de detinutul de drept comun Clita Marian, iar transportarea victimei la Penitenciarul Spital Jilava sa fie tardiva. Sentinta vine dupa un timp atat de lung, in mare parte din cauza relatiilor de casta a celor acuzati care au incercat sa amane si chiar sa blocheze ancheta si procesul, atat la Procuratura, cat si la Tribunalul Militar.
De multe ori, am avut impresia ca nu se mai poate face nimic. Dupa entuziasmul din decembrie 1989, este descoperit jurnalul lui Gh. Ursu confiscat de Securitate, ancheta demareaza, se strang dovezi indubitabile de catre procurorul Dan Voinea, dar ancheta este oprita de procurorul Samoila Joarza cu acordul procurorului general Vasile Manea Dragulin, implicat in musamalizarea crimei inca din 1985. A urmat, in 1996, noua speranta legata de preluarea puterii de coalitia CDR-PD-UDMR, insa cazul Gh. Ursu a inaintat foarte incet, mult prea incet in acea perioada. Au fost inaintate nenumarate memorii si cereri ale Fundatiei Gh. Ursu, dar si ale altor ONG-uri sau ale multor intelectuali. Doar catre sfarsitul mandatului greva foamei a lui Andrei Ursu a reusit deblocarea procesului.
Cu atat mai mult raman de apreciat desfasurarea si rezultatul procesului sub mandatul PSD-ului si al doamnei ministru Rodica Stanoiu. Pentru ca, evident dar poate surprinzator, procesul a inaintat mai bine dupa preluarea guvernarii de catre PSD in anul 2001.
Prin mutarea procesului mafia care-l bloca a fost slabita. In fata probelor care se adunasera si a unei intense mediatizari a cazului Ursu, la 14 mai 2003, judecatorul Parvu Liviu de la Tribunalul Militar sfarseste prin a se auto-dezinvesti, iar cazul este preluat de Curtea de Apel. La Tribunalul Militar, inculpatii Stanica si Creanga veneau ca acasa, salutau si erau
