Asta e, trebuie sa recunoastem: reaparitia intr-o noua editie a Canavalei e o intreprindere emotionanta. Pentru noi, C.C. B.-M. si M.R., teribil de emotionanta a fost si disparitia trecutei sale versiuni (ca sa vedeti ca nu ne-am pierdut umorul): sensul „emotiei“ era, insa, invers. Fiindca disparitia subita din 1994, dupa trei stagiuni succesive, a fost, sa nu uitam, parte dintr-un asasinat. Faptul ca asasinatul n-a reusit e alta poveste, mai optimista, din care noi nu mai facem parte decit ca observatori.
Nu va temeti de distanta, ea nu e niciodata totuna cu indepartarea. Nici in timp, nici in spatiu. Exista distante care dau lucrurilor volum, si celor trecute, si celor in curs. Exista distante care perspectiveaza, in intregul inteles al acestui predicat. Exista distante care te reconstruiesc si care te reapropie, pastrindu-ti iubirea esentializata, compacta si increzatoare, nemacinata de frustrari si rutine. Cam asta e distanta dintre noi si Odeonul de azi: chiar daca unele dintre chipurile de pe corabia voastra nu mai sint cele familiare, simplul fapt ca au ales (sau au fost alese) sa-i intareasca echipajul le asaza in aceeasi familie.
Care e cea mai importanta amintire luata acasa despre Canavaua de atunci? Nu e usor de ales. Una de principiu (principiul Dabija, fireste): „Ai o idee? Fa-o!“. Una tehnologica (fiindca abia descopeream farmecul halucinogen al computerului, si asta doar in tipografia lui Ratiu): „Nu sta linga imprimanta daca te grabesti sa scoti printul final! Enervezi scula si se va bloca iremediabil“. Una de structura: daca ai gasit un bun Cal troian (rubrica de teorie care „baga bomba in casa“), atunci intreaga piramida a Canavalei se ordoneaza natural. Cea mai proasta Canava? Au fost macar doua care intra in competitie, e greu de hotarit daca cea de la cumplitul Cosma sau cea de la splendidul Petre Tutea: Teatru seminar. (Din p
