Diversitatea umană este infinită; dacă vreau să o observ, de unde să încep?“. Întrebării lui Todorov, formulată în Noi şi ceilalţi, Adrian Majuru, istoric şi cercetător al Muzeului Municipiului Bucureşti, îi dă un răspuns simplu: de la periferie. Atît doar că periferia pare să lase puţine lucruri în afara ei. Cartea pe care Adrian Majuru a publicat-o de curînd la Editura Compania se numeşte Bucureştii mahalalelor şi este un studiu „pe tema spiritului periferic care irigă Capitala de la începuturi şi pînă în zilele noastre“.

Un oraş cunoscut de noi toţi, ignorat totuşi într-un anume sens, un oraş dintotdeauna bolnav şi murdar, stăpînit de contraste bizare şi ilogice, cu doar cîteva insule de Europă, îngropate într-un imens sat balcanic, unde pînă şi Orientul are tot aer periferic – acesta e portretul pe care, în linii îngroşate, îl compune Bucureştii mahalalelor. Cartea se deschide cu un text oarecum programatic al editurii, o scurtă prezentare a felului în care studiul acesta ajunge în faţa cititorului, şi care aşază polemic miza cărţii: distanţarea faţă de imaginea-clişeu a Bucureştiului idilic, construită în timp de scrieri şi albume nostalgice. Din trecutul Capitalei, volumul selectează în principiu partea neagră, maladivă, secvenţe ce au atras mai puţin sau chiar deloc interesul istoricilor şi care alcătuiesc o poveste deloc plăcută. Nu ştiu însă dacă imaginea neagră a Bucureştiului nu ţine tot de clişeu. E drept, un clişeu de altă natură, pe care nu îl întîlneşti în cărţii, ci mai degrabă în discursul de zi cu zi al bucureştenilor, de ieri şi de azi. La jumătatea distanţei dintre alb şi negru, logica amestecului şi a contratelor spune că Bucureştiul ar trebui să fie măcar cenuşiu, cu avantajul că uneori culoarea aceasta poate fi frumoasă. Aflată la o altă extremă decît cea îndeobşte frecventată, cartea lui Adrian Majuru are importantul merit de