Lteratura română înregistrează doi V. A. Urechia. Primul dintre ei, Vasile Alexandrescu Urechia (1834-1901), a desfăşurat o amplă activitate ca istoric, scriitor şi om politic. Al doilea, nepotul celui de mai sus şi purtător al aceluiaşi prenume, a fost fiul doctorului Alecu Urechia (1860-1941), umorist preţuit la vremea lui şi bun prieten cu Caragiale; aşadar – Vasile Alceu Urechia, „V. A. Urechia” reeditînd-o întocmai pe aceea a bunicului. Născut în 1897, V. A. Urechia „secundus” a publicat, la 72 de ani, primul şi singurul său volum: Schiţe memorialistice (E.P.L., 1969). Una dintre bucăţi, intitulată Sub semnul ironiei, ne povesteşte o întîmplare petrecută în 1896, aflată de narator din gura tatălui său. Doctorul Alceu Urechia îi propune într-o zi lui Caragiale să editeze împreună o revistă, Sub semnul ironiei, care să atragă publicul prin folosirea unui semn grafic special, născocit de umoristul francez Alcanter de Brahm şi destinat să marcheze expres frazele sau cuvintele ironice: „– Ce succes monstru ar fi pentru revista noastră dacă ne-am face campionii semnului în paginile sale!” Răspunsul lui Caragiale a fost un refuz neted şi prompt: „– Nu sînt deloc de acord cu tine. Rog frumos, ce iaşte ironia? A cugeta într-un fel şi a spune exact contrariul, însă în aşa chip încît lectorul să fie îndrumat să înţeleagă sensul ascuns sub bătaia de joc. În cariera mea, adesea am întîlnit trei cazuri: sau ironiile, sau cititorii, sau toate şi toţi erau proaste şi proşti. Nu cu semafoare ca la calea ferată, roşu – pericol, verde – liber, se consolidează texte sau capete slabe. Ba dimpotrivă, cititorul va rămîne ca vaca în faţa opreliştei: «Nu călcaţi florile!» De vor fi flori de ironie, sau le va ignora, sau le va călca, cu toate avertizoarele din lume.” Concluzia discuţiei dintre cei doi amici: „Hierogliful a fost înmormîntat fără glorie.”
Mi-am amintit a
