Indiscutabil, Constant Tonegaru a fost o victimă a regimului comunist. Probînd o exemplară verticalitate morală, autorul Plantaţiilor n-a putut adera la propaganda ce începuse a înrola destule condeie, din încredinţarea că în aria scrisului literar criteriul estetic se cuvine a rămîne suveran. Încălcarea acestuia n-ar putea fi decît de natură antidemocratică şi antinaturală, ergo patologică: „Poetul aderă la motive de inspiraţie cu care are afinităţi structurale, la care poate fi sensibil, în fine îşi caută umbra spirituală, fiinţa lui complementară aflată în simboluri exterioare; siluirea inspiraţiei cu normative contravenind realităţii psihologice, orice se sustrage verificării estetice rămînînd tendenţios, net antidemocratic, violînd libertatea individului printr-un procedeu flagrant, contrar legilor naturale şi deci pervers”. Sau cu o încă mai incisivă adresă antiideologică: „Fireşte, cum nu există o poesie pentru moşieri şi bancheri, tot aşa nu există o poesie pentru ţărani şi muncitori. Există o poesie pentru acei care cunosc poesia, care au cultura necesară s-o primească. Astfel, se realizează numai expresia coborîrii la mentalitatea ignoranţilor, o depăşire a folclorului unde s-ar integra prezumtiv şi fără nici o ocolire, de-a dreptul în zonele subsidiare prostului gust”. Revolta conţinută în atari formulări ca şi colaborarea poetului la ziarul Dreptatea nu puteau duce la alt rezultat decît la excluderea sa din viaţa culturală şi, ulterior, întemniţarea. Fragila sa fiinţă longilină, cu o carnaţie redusă la minimum, n-a putut suporta crunta detenţie care a inclus şi tortura. După toate probabilităţile, o fractură de femur, în urma căreia un fragment osos a pătruns în circuitul sangvin, i-a fost fatală. Constant Tonegaru a încetat din viaţă, pe neaşteptate, ca efect al unei embolii pulmonare, la începutul anului 1952, înainte de-a împlini 33 de ani... Scu