Mircea

E adolescent, are 15 ani abia împliniţi şi o mătuşă la Tîrgovişte, cu care corespondează o dată la patru ani, pe 29 februarie, cînd îi trimite o felicitare de ziua ei (de fapt, pînă acum nu i-a scris decît de două ori, pentru că, nefiind precoce, a învăţat alfabetul la 7 ani). Partea cea mai vulnerabilă a fiinţei lui este călcîiul. Din fericire, nimeni nu a descoperit încă acest handicap al băiatului, ascuns cu grijă într-o pereche de adidaşi fabricaţi în China. Peste zi citeşte, cu ciudată mîndrie, despre războaiele lui Mircea cel Bătrîn, atras, probabil, de omonimia parţială, iar noaptea, la lumina lanternei, din acelaşi motiv, cîte o pagină din volumele lui Mircea Horia Simionescu, pe care le-a dat la legat. Cu toate acestea este o fire paşnică, iar muzica îl interesează mult mai mult decît istoria sau literatura. Visează să devină cîntăreţ de operă şi să fie aplaudat la Scala din Milano, în Leporello, pe care îl simpatizează. Din păcate, nu are voce şi a fost exclus din cor. De atunci călcîiul lui Mircea a devenit atît de vulnerabil încît nici măcar adidaşii chinezeşti nu au reuşit să-l mai ascundă. Băiatul s-a schimbat dramatic. A început să se poarte ca un metroman, adică are mania de a crea versuri, pe care le repetă de sute de ori cu glas tare, numai ca să le poată număra picioarele metrice, spre disperarea întregii familii, pe cale de destrămare din motive de intoxicaţie poetică. Numai o strămătuşă, căreia i s-a stricat mai demult aparatul auditiv, continuă să-l accepte pe tînărul versificator în preajma ei. Dar totul e bine cînd se sfîrşeşte cu bine. Pasiunea băiatului pentru literatură s-a diminuat. Acum colecţionează nume rare, pe care le pune la presat, în două mari ierbare.

Horia

Jumătate de an, îndeosebi toamna şi iarna, seamănă destul de bine cu numel