Piesa lui Ibsen Femeia mării a fost rescrisă, fără schimbarea titlului, de către Susan Sontag, aşa cum se ştie. Am văzut-o pusă în scenă recent de Monika Gintersdorfer la Deutsches Theater din Berlin (data premierei: 5 septembrie).

Fascinată de imensitatea apelor de care e înconjurată, eroina piesei, Elida (Anika Mauer) visează să fie focă, animalul marin care populează nu numai coastele Norvegiei dar şi ale statului New York, unde trăieşte legendara scriitoare americană. Totuşi, Susan Sontag reduce ponderea peisajului marin în favoarea sublinierii conflictului dintre bărbat şi femeie, prezentat din perspectiva fiecăruia. Regia Monikăi Gintersdorfer conferă jocului eroinei un relief apăsat teatral, iar soţului ei, care deseori se adresează direct publicului, o sobrietate epică. Personajele secundare aduc o notă caricaturală în desfăşurarea dramei, cu excepţia micuţei copile (Marina Lubrich), cu izbucniri de răutate din prea marea dragoste pentru tatăl ei, dar totodată fascinată de mama ei vitregă. Aceasta, la un moment dat, apare de sub griul maritim, lucios al mochetei, cu o trenă fantastică, formată din alge, tentacule şi o spumă albă. Amândouă, mama şi fetiţa, încep să roadă acele tentacule, regia sugerând astfel metamorfoza: lianele colorate palid, confecţionate din plastic, devin tentacule de caracatiţă, femeia se transformă în focă, mama vitregă ia chipul mamei adevărate şi aşa mai departe, până ce totul dispare în adâncimile oceanului. Dar relaţiile dintre personaje rămân rigide ca şi decorul de tablă înfăţişând orizonturile marine, pe care actorii pot aluneca pe scenă ca pe un tobogan.

Un val încremenit străbate şi decorul altui spectacol ibsenian, acela cu Nora, pus în scenă la teatrul Thalia din Hamburg. Este plasat acolo, în fundul scenei, un fel de prag destul de înalt, traversând mocheta gri a apartamentului futurist al