Prefixul în-, ca mijloc al derivării verbale (mai ales parasintetice), este foarte bine reprezentat în limba română, chiar dacă productivitatea sa actuală e redusă. Mult studiat, în deceniile trecute, de lingvişti (Sextil Puşcariu, Iorgu Iordan, Flora Şuteu ş.a.), prefixul are o particularitate semantică şi stilistică interesantă: contribuie adesea la constituirea sensului verbal transformativ, aducînd unele nuanţe de intensitate, dar fără a fi indispensabil, fără a modifica fundamental semnificaţia. În limba veche sînt atestate frecvent oscilaţii între forme echivalente, cu şi fără în-: a întîlni/a tîlni, a întîmpla/a tîmpla etc. Multe dintre formele neselectate de limba literară s-au păstrat pînă azi în graiuri. Capitolul despre în- din tratatul Formarea cuvintelor în limba română (II, 1978) oferă un material lexical bogat, cuprinzînd şi unii termeni neînregistraţi în dicţionarele generale, dar atestaţi de atlasele lingvistice şi de glosarele dialectale: împanglicat, împudrat, a înforţa, a înmărita, a înruşina, a întermina, a întransforma etc. E general admis faptul că graiul muntenesc are o predilecţie pentru aceste forme; cînd tendinţa derivativă se aplică unor neologisme, efectul marcat dialectal este adesea comic. În romanul lui I.M. Bujoreanu, Mistere din Bucureşti (1862), procedeul apare, de pildă, într-o conversaţie popular-argotică destul de autentică, la crîşmă: „Ş-apoi cine poate tăgădui că Stănuţă vătăşelul şi baş-paznic de noapte al Batiştei nu este îndelicat cu toată lumea? – O să-ţi dea îndelicateţea pîn pele, zise cîrciumarul”. Muntenismele paşoptiste reapar, parodic, în Levantul lui Mircea Cărtărescu: „Părînd piepţeni trecuţi molcom printr-un păr împarfumat”. Evident, prezenţa sau absenţa prefixului a produs şi cuvinte diferite sau măcar specializări parţiale (a muia/a înmuia, a roşi/a înroşi etc.). Am arătat altă dată că frecvenţa prefixului