Iustin Panţa ştie să spună cît se poate de frumos ceea ce are de spus. Discursul său este simplu, complicaţiile, confuziile, opacităţile sunt evitate cu un fel de îndărătnicie calmă. Între sentimente şi expresia lor există un acord tacit, aproape inefabil, o armonie firească. Simplitatea însăşi a rostirii pare că devine uneori poezie. Puţini poeţi reuşesc să te facă să-i crezi pe cuvînt: Iustin Panţa e unul dintre aceştia. Aproape tot ce spune el este credibil, adică poate fi adevărat în acelaşi timp într-o ordine a poemului şi într-o ordine a realului însuşi.

Să luăm un poem din primul său volum – „Ce frumos arde focul tău”:

„După ce am mai pus cîteva lemne pe focul din sobă,

Ce frumos arde focul tău, a spus ea.

Am stat un timp şi-am vorbit despre lucruri simple.

Dar cuvintele, Ce frumos arde focul tău,

tonul vocii, gestul sapienţial

şi blînd al capului, mai ales

pronumele «tău» –

toate astea au rămas: liniştea şi simplitatea

adîncă a lucrurilor;

iarăşi: numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată

Este scena care a provocat peste alte cîteva săptămîni întîmplarea face să locuieşti chiar în piaţeta unde se instalează parcul de distracţii al copiilor, s-au montat mecanismele – maşinuţe electrice, cutia cu manetă, caruselul – o femeie frumoasă din metal, cu mîinile ridicate, de fusta căreia sunt prinse băncuţele unde se aşază copiii ca să fie rotiţi în cercuri suitoare/ coborîtoare. Doar că motorul caruselului nu funcţionează, femeia mecanică stă imobilă şi cu faţa-i enormă priveşte fix spre fereastra ta, într-o noapte, deschizînd-o, ai fost copleşit, ca sub o stare de hipnoză, de imobilitatea chipului şi privirii ei, de atunci nu mai aeriseşti dimineaţa, nu mai priveşti seara pe geam – ştii că ea continuă