Un spatiu, o boala, un pariu „de consum“
Pentru public fiind, de privit si de ascultat, de obicei pe bani, cu bilete de intrare, teatrul e prin natura lui „de consum“: un obiect spectacular, care se vinde, se cumpara, apoi e „ingurgitat“ cu mai mica ori mai mare placere, citeodata cu entuziasm, stimulator de patetisme, extaze sau de haz nebun, degustat si savurat in functie de calitatea produsului, ba chiar si de cea a… clientului! In fine, care teatru, dramaturg, regizor sau actor isi doreste o sala goala, fara public, fara „consumatori“?!
Chestiunea se poate pune – insa – si mai putin teoretic, privind nu catre conditia teatrului, ci catre datele concrete ale spatiului de joc: in cazul dat – barul bucurestean Green Hours. Subsolul unei cladiri de patrimoniu de pe Calea Victoriei. Coborire abrupta, ca printr-un tunel boltit. Atmosfera tipica de spatiu inchis, subteran: underground-ul visat de generatiile tinere ale ultimei – sa zicem – jumatati de secol, cu aburi de cafea amestecat cu fumul de tigara, cu muzici rafinate si bauturi fine, fara ostentatiile anarhiste sau poveriste de alta data, inlocuite acum cu un aer sic, de elitarism monden.
Dar mai este un detaliu, deloc oarecare: patronul barului-cafenea e Voicu Radescu, fratele cunoscutului actor si manager teatral Vlad Radescu.
Boala se transmite usor, mai ales in familie, asa incit, in timp ce Vlad – dupa Tirgu Mures, „Trupa pe butoaie“ ticluita impreuna cu Victor Ioan Frunza, festivalul de teatru studentesc mutat timp de citiva ani la Tirgoviste si altele – dirijeaza Nottara-ul, apoi Centrul Cultural European, Voicu n-are pace si se gindeste sa foloseasca si el spatiul subsolului-bar-cafenea pentru spectacole: exista acolo un public, chiar daca nu foarte numeros, atmosfera e – ziceam – underground, iar lipsa unei scene conventionale nu mai e un obstacol in epoca in
