Fotbalul va muri acolo unde s-a nascut: in Anglia. Scurta trecere prin lume a acestui joc superb se incheie odata cu la fel de scurta speranta in omul hranit, imbracat, educat si distrat dupa standardele culturii de masa. Fotbalul dispare odata cu lumea care ar fi trebuit sa-i fie public. Si daca acest apocalips cultural a inceput tocmai in Anglia, nu trebuie sa intelegem de aici decat ca istoria e coerenta si atunci cand ne pregateste o surpriza sordida. Anglia are fotbalul pe care il merita, iar fotbalul englez are societatea pe care o merita. Nimic nu mai poate desparti jocul de fotbal si omul social englez din imbratisarea mortala care ii uneste, intr-o degradare plina de prestigiu. Convinsa ca practica indraznet libertatea totala, lumea engleza se muta cu fiecare clipa in devalmasie si indiferenta. Din oglinda, zambeste fotbalul englezesc, redus la o distractie pentru brute, stropita cu sex in grup si salarii de milioane. Daca e prea mult spus? Nici o silaba prea mult! Autodistrugerea fotbalului englez nu poate fi obiectul vreunei exagerari, tocmai pentru ca la mijloc nu e doar fotbalul, ci prabusirea larga a unei lumi. Sa incepem cu faptele. Multe si deloc marunte.
"Lumea zice ca beau? Ma doare undeva!"
(Rio Ferdinand - fotbalist, vedeta, idol)
Sambata, 20 septembrie 2003. Manchester United si Arsenal pun capat meciului si incep sa se bata cu un entuziasm si o pricepere care lipsisera de altfel din joc. Doua gasti de milionari se lovesc brutal, cu acea viclenie si rautate care e data numai criminalilor initiati. In tribune, 60.000 de oameni se simt bine. Majoritatea gusta cu pricepere de cunoscator spectacolul, se recunosc in el si, dupa meci, declara, urmariti cu simpatie de moderatori radio si TV, ca lucreaza la diferite razbunari.
Marti, 23 septembrie 2003. Manchester United se antreneaza. La marginea terenului apar pe neasteptat