Toiul anilor ’80. Concert cu Timpuri Noi la Sala Preoteasa. Aparitie complet OZN-ista fata de tot ce se intimpla pe atunci la noi. Muzica super-occidentala (intre Nina Hagen si Billy Idol, intre Simple Minds si U2 – care, pe vremea aceea, inca nu devenisera mainstream), prezenta scenica provocatoare, cu freze impecabile, manusi albe si cravate ironice. Texte virulente tocmai prin platitudinea beatica („Totul este per-fect, o-o... totul e minunat“...), prin aparenta naivitate cu care era evocata mizeria cotidiana („Becule, stai aprins, becule, noi te iubim“...) sau prin parodierea propagandei comuniste („Drumul spre lumina trece prin uzina... toti vom cistiga“...).
Nu lipsesc accentele dadaiste (sau, pentru ca sintem mai aproape de Police, „de-do-do-do-iste“): un cintec e alcatuit dintr-o lista cu simptome preluate ca atare din prospectul unui medicament (capul de vers e „sexinapetenta“...): declaratie de intentie impotriva sistemului care ne obliga la bla-bla-uri de o inofensivitate ilogica. Atitudine complet rebela, tocmai printr-un soi de hiper-conformism caricatural, care devenise marca trupei. Vocea de bariton a lui Adrian Plesa (Artanu) sarjeaza modelul corifeului comunist, desfiintindu-l... Publicul asculta intr-o atentie incordata, dar glaciala. Atmosfera e incarcata de sentimentul receptarii totale si al acceptarii tacite, tipice spectacolelor „sopirliste“ ale vremii... Cu toate acestea, nimeni nu aplauda. Parca pusi de acord, noi, cei din sala, luam parte la marele happening de pe scena printr-o mutenie ostentativa. O liniste care striga. Printre noi, stim, se afla ochii si urechile Marelui Frate.
E doar un exemplu de spectacol „mai studentesc, asa...“, dintre acelea tolerate de regim. Cei care le-au prins pot completa lista: brigazi artistice (deja nu li se mai zicea „de agitatie“) de tipul Divertis sau Voua, concerte de jazz impanate c
