La Limoges, in regiunea Limousin a Frantei, a avut loc cea de a 20-a editie a Festivalului teatrelor francofone, marcata sarbatoreste de invitati si gazde. Cu toate ca situatia de criza din viata de spectacol a Frantei, determinata de greva „intermitentilor“, s-a rasfrint si asupra acestei manifestari (altele, cum se stie, au fost suspendate, pe parcursul verii), francofonia si-a strins inca o data rindurile in jurul unor idei si idealuri comune. Fata de anii cind a fost creat Festivalul (datorita perseverentei si credintei doamnei Monique Blin) timpul a lucrat mai degraba in defavoare, cu toate ca acest eveniment institutionalizat s-a impus in peisajul cultural al Frantei si al tarilor francofone. Largirea sferei de cuprindere, a modalitatilor spectaculare pe care le inglobeaza, ca si cresterea calitatii artistice propriu-zise a productiilor prezentate au de luptat cu noua situatie din Uniunea Europeana, exprimata intre altele si de conflictele cu legislatia din ce in e mai restrictiva la adresa lumii teatrale. (Franta avea pina acum legi care protejau prin sistemul de asigurare si somaj creatorii independenti; recenta aliniere la sistemul liberal preferat de Uniune aduce grave atingeri conditiilor de subzistenta ale artistilor cu contracte determinate, de unde si grevele care au paralizat in unele cazuri viata de spectacol.)

Henry Lopez, presedintele de onoare al Festivalului in 1990, invoca si alte modificari ale contextului in care Festivalul de la Limoges ar vrea sa-i reprezinte pe cei 200 de milioane de francofoni din intreaga lume. Cele mai importante ar fi legate de dificultatile limbii franceze de a-si pastra statutul in raport cu ofensiva englezei, de adincirea distantei dintre Nord si Sud, dintre tarile dezvoltate si cele care continua sa se numeasca „in curs de dezvoltare“ chiar si cind ele nu se dezvolta deloc. Cind cetateni din tari african