Bucureşti, noapte, ploaie măruntă. Străzi pline de bălţi, prost luminate. Un trecător: e tras la faţă, tînăr, are vreo 18 ani, şi, din cauza pletelor cîrlionţate care-i cad pînă la umeri, seamănă cu un berbec plouat. Pare imun la ploaie şi calcă liniştit în bălţi, împroşcînd stropi mari de apă tulbure. Ştim de ce nu observă ce se întîmplă în jur, de ce nu simte ploaia şi cum de cizmele lui nu ocolesc oglinzile noroioase ale străzii. Toate acestea se întîmplă pentru că el se află în mijlocul unei reverii. Nu avem cum să aflăm ce a declanşat-o şi cînd a început, dar o putem urmări de la o analogie: “…şi tot astfel, dacă închid un ochi, văd mîna mea mai mică decît cu amîndoi. De aş avè trei ochi, aş vedè-o şi mai mare, şi cu cît mai mulţi ochi aş avè, cu atîta lucrurile toate dimprejurul meu ar părè mai mari. Cu toate astea, născut cu mii de ochi, în mijlocul unor arătări colosale…”

M-am întrebat uneori ce raţionamente, ce reverii şi ce pagini literare se vor fi derulat în capetele colegilor mei de breaslă, scriitorii, cînd, asemenea romanticului Dionis, se plimbă cu un aer de halucinaţi prin Bucureşti, fără să observe bălţile, furtuna sau arşiţa şi pe prietenii care le ies înainte. Atunci cînd maşina lor de creaţie se pune în mişcare – şi orice mică scenă văzută cu coada ochiului şi orice cuvînt neînsemnat o pot face să pornească – cei care scriu, fie ei poeţi, romancieri, eseişti sau gazetari, sînt distraşi de la reflexele cele mai banale ale vieţii zilnice şi se pomenesc în situaţii bizare, ridicole sau chiar periculoase. Dacă vedeţi pe cineva oprit îndelung, fără motiv, pe o trecere de pietoni şi părînd imun la claxoanele şoferilor grăbiţi, este posibil să fie scriitor. Dacă un om care e ca oricare altul intră cu capul direct în colţul cam ieşit în afară al clădirii de la intersecţia Căii Victoriei cu Sfinţii Voievozi, să ştiţi că în timpul acesta